Codul Bibliei

ANEXA IV

[Continuare, Despre convocarea Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe]

Prea Sfinţiţi Episcopi,

Am ferma impresie şi convingere că toate acestea arată dorinţa ascunsă a anumitor persoane cunoscute din Patriarhia Constantinopolului: că cele mai cinstite puteri ale Patriarhiei Ortodoxe impun propriile idei şi procedee asupra tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale şi în general asupra lumii ortodoxe şi a diasporei ortodoxe şi aprobă un „sinod ecumenic” neo-papist.

Pentru acest motiv, printre cele zece subiecte alese pentru sinod, s-au introdus, de bună seamă ca priorităţi, acele subiecte care dezvăluie intenţia Constantinopolului de a supune întreaga diasporă ortodoxă – şi asta înseamnă lumea întreagă! Şi pentru a garanta pentru sine dreptul exclusiv de a recunoaşte autocefalia şi autonomia tuturor Bisericilor Ortodoxe din lume în general, atât în prezent cât şi în viitor, şi în acelaşi timp pentru a impune ordinea şi rangul lor la dispoziţia lor (tocmai asta implică această problemă a dipticurilor, fiindcă ele se preocupă nu numai de „rânduielile slujirii liturgice”, ci şi de regulamentul priorităţii la sinoade, etc.).

Mă plec cu smerenie înaintea realizărilor de veacuri ale Marii Biserici de la Constantinopol şi înaintea crucii ei actuale care nu este nici mică, nici uşoară, care, potrivit firii lucrurilor, este crucea întregii Biserici – căci, aşa cum spune Apostolul, „Când un mădular suferă, întreg trupul suferă”.

Mai mult, eu recunosc rangul canonic şi întâietatea Constantinopolului faţă de Bisericile Ortodoxe locale, care au cinste şi drepturi egale. Nu ar respecta cuvântul Evangheliei, dacă Constantinopolul, având în vedere dificultăţile în care se găseşte acum, ar putea să aducă întreaga ortodoxie pe marginea prăpastiei, aşa cum s-a întâmplat odată la pseudo-sinodul din Florenţa, sau să canonizeze şi să dogmatizeze anumite forme istorice care, la un moment dat, s-ar putea transforma din aripi de zbor în lanţuri grele, înlănţuind Biserica şi prezenţa ei transfiguratoare în lume.

Ca să fiu cinstit: conducerea reprezentanţilor Constantinopolului din ultimele decenii a fost caracterizată prin aceeaşi agitaţie nesănătoasă, prin aceeaşi stare bolnavă duhovniceşte, ca aceea care a adus Biserica la înşelarea şi ocara Florenţei în sec. al XV-lea. (Nici conducerea aceleiaşi Biserici sub jugul turcesc nu a fost un exemplu al tuturor timpurilor. Atât jugul florentin, cât şi cel turcesc au fost primejdioase pentru ortodoxie.) Cu diferenţa că astăzi situaţia este şi mai ameninţătoare: înainte, Constantinopolul a fost un organism viu, cu milioane de credincioşi – el a putut să biruiască fără întârziere criza determinată de direcţiile externe cât şi ispita de a da credinţa şi Împărăţia lui Dumnezeu pe bunurile lumii acesteia.

Totuşi, Constantinopolul are astăzi numai mitropoliţi fără turmă, episcopi care nu au pe cine să păstorească (adică, fără eparhii), care, cu toate aceastea, doresc să controleze destinele întregii Biserici. Astăzi nu trebuie, nu poate fi o nouă Florenţă! Nici situaţia prezentă nu se poate compara cu dificultăţile jugului turcesc. Aceeaşi judecată se aplică şi la Patriarhia Moscovei. Dificultăţile ei sau ale altor Biserici locale, sub comunismul fără de Dumnezeu, trebuie să le permită să hotărască viitorul ortodoxiei?

Soarta Bisericii nici nu este, nici nu mai poate fi în mâinile împăratului bizantin sau a altui stăpânitor. Nu este controlul unui patriarh sau a oricăreia dintre puterile acestei lumi, nici măcar în aceea a „Pentarhiei” sau a „autocefaliilor” (în sens restrâns). Prin puterea lui Dumnezeu, Biserica a crescut într-o mulţime de Biserici locale cu milioane de credincioşi, dintre care, în zilele noastre, mulţi au adeverit cu sângele lor moştenirea şi credinţa apostolică în Miel (Hristos). Au apărut la orizont noi Biserici locale, cum ar fi cea japoneză, africană şi americană şi libertatea lor în Domnul nu trebuie înlocuită cu nici o „super-Biserică” de tip papal (cf. Canonului 8, Sinodul III Ecumenic), căci asta ar însemna un atac chiar asupra esenţei Bisericii. Fără acordul lor, soluţia esenţei oricărei probleme ecleziastice de semnificaţie ecumenică este de neconceput, ca să nu pomenim soluţiile la problemele care îi interesează imediat, de exemplu, problema diasporei.

Lupta de veacuri a ortodoxiei împotriva absolutismului roman a fost o luptă tocmai pentru această libertate a Bisericii locale ca universală şi sinodală, completă şi întreagă în sine. Noi trebuie să parcurgem astăzi drumul Romei celei dintâi şi căzute, sau a vreuneia de acelaşi fel, „a doua” sau „a treia”? Trebuie să credem că Constantinopolul, care în persoanele sfinţilor şi marilor ei ierarhi, clerul şi poporul său, care s-a opus cu îndrăzneală vreme de veacuri protecţionismului şi absolutismului roman, se pregăteşte astăzi să ignore tradiţiile respectate ale ortodoxiei şi să le schimbe pentru un înlocuitor neo-papal al unei „a doua”, „a treia” sau al altui fel de Romă?

6. Prea Cinstiţi Părinţi! Toţi ortodocşii văd şi îşi dau seama cât de important, cât de semnificativă este astăzi problema diasporei ortodoxe atât pentru Biserica Ortodoxă în general cât şi pentru toate Bisericile Ortodoxe, fiecare în parte. Această problemă se poate hotărî aşa cum doreşte Constantinopolul sau Moscova, fără să se refere, fără participarea credincioşilor, preoţilor şi teologilor ortodocşi ai diasporei, care sporeşte în fiecare zi?

Problema diasporei, fără îndoială, este o problemă de excepţională importanţă; este o problemă care s-a ridicat la suprafaţă pentru prima dată în istorie cu asemenea putere şi semnificaţie. Căci soluţia ei va prilejui realmente convocarea unui adevărat sinod ecumenic în care toţi episcopii ortodocşi ai tuturor Bisericilor Ortodoxe vor participa cu adevărat.

O altă problemă care ar putea, după părerea noastră şi ar trebui să fie discutată la un sinod ecumenic autentic al Bisericii Ortodoxe, este problema ecumenismului. Pe bună dreptate, aceasta este o problemă ecleziastică cu privire la Biserică, ca unitate şi organism teandric, o unitate şi organism care sunt stabilite nesigur de către sincretismul ecumenic contemporan.

Se raportează şi la problema omului, pentru care nihilismul ideologiilor contemporane şi mai ales ateiste, a săpat un mormânt fără nădejde de înviere. Ambele probleme se pot rezolva corect şi într-un fel ortodox numai pornind de la bazele teandrice ale sinoadelor vechi şi cu adevărat ecumenice. Totuşi, în prezent, las aceste probleme deoparte, ca să nu supraîncarce această chemare cu noi discuţii şi să-l extindă în mod nejustificat. Deci problema diasporei este foarte gravă şi extrem de importantă în ortodoxia contemporană.

Totuşi, sunt acum condiţiile care să garanteze soluţionarea ei corectă în sinod, în chip ortodox, şi potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi? Este posibil să existe acolo într-adevăr o reprezentare liberă şi adevărată a tuturor Bisericilor Ortodoxe la un sinod ecumenic fără să fie tulburate de influenţe exterioare? Sunt reprezentanţii multor Biserici, mai ales ai celor sub regimuri militant ateiste, cu adevărat în stare să exprime şi să apere principiile ortodoxe? Poate o Biserică care îşi neagă proprii ei mucenici să fie un mărturisitor autentic al Crucii de pe Golgota sau purtător al duhului şi al conştiinţei sinodale a Bisericii lui Hristos?

[Părerea mea este că nici astăzi, în 2024, ierarhii Bisericii Ortodoxe Române nu au curajul să se exprime liber în fața liderilor politici care, indiferent de partid, susțin agenda satanică a ONU și a Forumului Economic Mondial. Duhul dictatorial comunist bântuie și astăzi în rândul ierarhiei BOR. Se pare că nu Duhul Sfânt călăuzește pe mulți din membrii „Sf. Sinod”, ci un alt duh, unul dictatorial, și nu cred că greșesc dacă în numesc direct duh satanic.Să nu mă înțelegeți greșit. Sistemul este satanic, iar cine rămâne în sistem este obligat să se supună duhului satanic. S-au făcut și se fac prea multe compromisuri în fața puterii politice care este vădit satanică, chiar dacă mulți politicieni se declară creștini.]

Înainte de a avea loc un sinod, să ne întrebăm dacă va fi posibil pentru conştiinţele milioanelor de mucenici noi, curăţaţi de sângele Mielului, să vorbească în el. Experienţa istoriei ne învaţă că ori de câte ori Biserica este răstignită, fiecare dintre membrii ei este chemat să sufere pentru Trupul ei, şi să nu dezbată probleme artificiale sau să caute răspunsuri false la probleme reale – „pescuitul în ape tulburi” pentru satisfacerea ambiţiilor personale.

Să nu pomenim că atâta vreme cât Biserica a răbdat persecuţii, nu s-a convocat nici un sinod ecumenic – ceea ce nu înseamnă că Biserica lui Dumnezeu din acele vremuri nu vieţuia şi funcţiona după o practică sinodală. Dimpotrivă, vremea persecuţiilor a fost perioada celor mai bogate roade. După aceea, când s-a întrunit Primul Sinod Ecumenic, s-au adunat şi mărturisitorii cu rănile şi cicatricile lor. Episcopii au fost încercaţi în focul suferinţei, care L-au putut mărturisi apoi pe Hristos ca Dumnezeu şi Domn. Va fi duhul lor prezent şi în zilele noastre? Cu alte cuvinte, episcopii vremii noastre, care sunt asemenea mucenicilor, vor fi prezenţi la sinodul care se pregăteşte acum, astfel ca acest sinod să se slăvească potrivit Duhului Sfânt şi să vorbească şi să hotărască după Hristos, şi ca să nu se audă în el mai întâi cei care nu sunt liberi faţă de influenţa puterilor lumii acesteia?

Să considerăm, de exemplu, grupul episcopilor Bisericii Ruse din afara ţării, care, pentru toată slăbiciunea lor omenească, poartă asupra lor lanţurile Domnului şi ale Bisericii Ruse care a mers în pustie din pricina prigoanelor, într-un chip care nu au fost mai prejos decât cele ale lui Diocleţian: aceşti episcopi au fost excluşi dinainte de către Moscova şi Constantinopol, de la participarea la sinod, şi astfel i-au redus la tăcere.

Să ne gândim la episcopii Rusiei şi ai altor ţări ateiste declarate, care nu vor putea participa liber la sinod sau vorbi sau lua decizii în mod liber; unii nici nu vor avea voie să participe la sinod. Să nu mai vorbim de imposibilitatea lor sau a Bisericilor lor de a se pregăti cu vrednicie pentru un prilej atât de important şi semnificativ. Nu este lucrul acesta o dovadă mai mult decât suficientă că la sinod, conştiinţa Bisericii martirizate şi conştiinţa pleromei ecleziastice vor tăcea, că reprezentanţii lor nici măcar nu vor putea intra – aşa cum s-a întâmplat cu unul dintre mărturisitorii cei mai străluciţi ai Bisericii prigonite la întrunirea de la Nairobi (mă refer mai ales la Soljeniţîn)? Putem lăsa deoparte problema cu privire la cât de moral sau chiar normal poate fi ca la vremea când Domnul Iisus Hristos şi credinţa în El sunt răstignite într-un chip cu mult mai cumplit decât înainte, următorii Lui trebuie să hotărască cine va fi cel dintâi dintre ei.

La vremea când satan caută nu numai trupul ci chiar sufletul omului şi al lumii, când omenirea este ameninţată cu autodistrugerea, este moral şi normal ca ucenicii lui Hristos să se preocupe de aceleaşi probleme (şi în acelaşi fel) ca ideologiile anticreştine contemporane – ideologii care vând Pâinea vieţii pe un maldăr de gunoi?

Ţinând cont de aceste lucruri şi extrem de conştienţi de situaţia Bisericii Ortodoxe contemporane şi a lumii în general – care nu s-a schimbat substanţial de la ultimul apel către Sfântul Sinod al Episcopilor (mai 1971) conştiinţa mea mă obligă încă o dată să mă îndrept cu insistenţă şi cu rugăciune fierbinte către Sfântul Sinod al Episcopilor Bisericii Sârbe martirizate: Biserica noastră sârbă să se reţină să participe la pregătirile pentru „sinodul ecumenic”, şi de bună seamă, să se abţină să participe la sinod. Căci, Dumnezeu să nu îngăduiască ca acest sinod să vină şi să treacă, ca să se aştepte de la el un singur rezultat: schisme, erezii şi pierderea multor suflete.

Analizând problema din punct de vedere al experienţei apostolice şi patristice şi istorice a Bisericii, un asemenea sinod, în loc de vindecare, va deschide răni noi în trupul Bisericii şi va ridica în faţa ei probleme noi şi nenorociri noi. Trebuie să rostesc rugăciunile sfinte şi apostolice ale Părinţilor Sfântului Sinod al Episcopilor Bisericii Ortodoxe Sârbe.

Nevrednicul arhimandrit Justin (părinte duhovnicesc al Mânăstirii Chelie),
Ajunul Sărbătorii Sfântul Gheorghe, 1977
Mânăstirea Chelie, Valjevo, (Yugoslavia).

[Aici se încheie anexa IV, Despre convocarea Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe.]

Bibliografie

[1] Ieromonah Agapit Popovici, „Ecumenismul încotro? O nouă viziune asupra ecumenismului sincretist”, 2003.

ANEXA IV

[Continuare, Despre convocarea Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe]

3. Toate problematicile contemporane cu privire la subiectele viitorului sinod, nesiguranţa şi schimbarea intenţiei lor, cât şi toate noile schimbări şi „revizuiri” demonstrează un singur lucru fiecărei conştiinţe ortodoxe adevărate: că în prezent nu sunt probleme serioase sau presante care să justifice convocarea şi desfăşurarea unui nou sinod ecumenic al Bisericii Ortodoxe. Şi dacă, totuşi, ar exista vreun subiect vrednic de a fi obiectul convocării şi desfăşurării unui sinod ecumenic, acesta nu este cunoscut de către iniţiatorii, organizatorii şi responsabilii tuturor „Conferinţelor” menţionate mai sus, cu „cataloagele” lor anterioare şi prezente. Dacă nu, atunci cum se explică faptul că începând cu întrunirea de la Constantinopol din 1923, continuând cu cea din Rodos din 1967 şi până la cea de la Geneva din 1976, „tematicile” şi „problematicile” următorului sinod s-au schimbat constant?

Schimbările s-au făcut la număr, organizare, conţinut şi criteriile folosite pentru Catalogul subiectelor care trebuie să constituie lucrarea acestui mare şi unic corp ecleziastic – Sfântul Sinod Ecumenic al Bisericii Ortodoxe, aşa cum a fost şi trebuie să fie. În realitate, toate acestea dovedesc şi sublinează nu numai obişnuita lipsă de consistenţă, ci şi o incapacitate şi eşec evident pentru a înţelege natura ortodoxiei de către cei care vor impune „Sinodul” lor asupra Bisericilor Ortodoxe, în prezent, în situaţia prezentă – o ignoranţă şi neputinţă de a simţi şi a înţelege ce înseamnă cu adevărat sinod ecumenic pentru Biserica Ortodoxă şi pentru pleroma credincioşilor ei care poartă numele de creştini.

Căci dacă ei au simţit şi au făcut aceasta, vor şti mai întâi că niciodată în istoria şi viaţa Bisericii Ortodoxe nu este un singur sinod, ca să nu menţionăm un asemenea eveniment excepţional, plin de har (ca Rusaliile) ca un sinod ecumenic, să caute şi să inventeze subiecte în acest fel artificial pentru lucrarea şi lucrările lui; niciodată nu s-au convocat asemenea conferinţe, congrese, pre-sinoade şi alte întruniri artificiale, necunoscute pentru tradiţia sinodală ortodoxă şi în realitate a împrumutat din organizaţiile occidentale, străine Bisericii lui Hristos.

Realitatea istorică este foarte clară: sfintele Sinoade ale Sfinţilor Părinţi insuflaţi de Dumnezeu, întotdeauna au pus înaintea lor una sau cel mult două sau trei probleme prin gravitatea extremă a marilor erezii şi schisme care au denaturat credinţa ortodoxă, au fărâmiţat Biserica şi au primejduit grav mântuirea sufletelor oamenilor, mântuirea poporului ortodox al lui Dumnezeu şi a întregii creaţii a lui Dumnezeu. De aceea, sinoadele ecumenice au avut întotdeauna un caracter hristologic, soteriologic, ecleziologic, care înseamnă că singurul lor subiect central – vestea lor cea bună – a fost întotdeauna Dumnezeul-Om Iisus Hristos şi mântuirea noastră în El, îndumnezeirea noastră în El. Da, El – Fiul lui Dumnezeu, Cel Unul născut şi consubstanţial, întrupat; El – Capul veşnic al Trupului Bisericii pentru mântuirea şi îndumnezeirea omului; El – în întregime în Biserică prin harul Duhului Sfânt, prin credinţa adevărată în El, prin credinţa ortodoxă.

Aceasta este cu adevărat tema ortodoxă, apostolică şi patristică, tema nemuritoare a Bisericii Dumnezeului-Om pentru toate vremurile, trecut, prezent şi viitor. Numai acesta poate fi subiectul oricărui posibil viitor sinod ecumenic al Bisericii Ortodoxe, iar nu vreun catalog de subiecte scolastic-protestante, care nu au nici o legătură cu viaţa duhovnicească şi experienţa ortodoxiei apostolice de-a lungul veacurilor, căci nu e nimic mai mult decât o serie de teoreme anemice, umaniste. Universalitatea veşnică a Bisericii Ortodoxe şi a tuturor sinoadelor ei ecumenice constă în Persoana atotcuprinzătoare a Dumnezeului-Om, Domnul Hristos. Aceasta este realitatea centrală şi universală, tema sinoadelor ortodoxe, aceasta este taina şi realitatea unică a Dumnezeului-Om peste care se zideşte şi se sprijină Biserica Ortodoxă a lui Hristos cu toate sinoadele ecumenice şi întreaga ei realitate istorică. Pe această temelie, noi trebuie să construim chiar şi astăzi, în priveliştea cerului şi a pământului, iar nu pe subiectele scolastic protestante şi umaniste folosite de delegaţiile din Constantinopol şi Moscova, care în acest moment amar şi critic al istoriei se prezintă a fi „conducători şi reprezentanţi” ai Bisericii Ortodoxe în lume.

4. Din documentele ultimei Conferinţe pre-sinodale de la Geneva, ca şi în situaţiile anterioare similare, este limpede că delegaţiile ecleziastice de la Constantinopol şi Moscova diferă puţin una de cealaltă cu privire la problemele şi temele stabilite ca subiect de lucru pentru viitorul sinod. Ele au aceleaşi subiecte, aproape acelaşi limbaj, aceeaşi mentalitate, aceleaşi ambiţii. Totuşi, lucrul acesta nu surprinde. Pe cine reprezintă acestea acum cu adevărat, ce Biserică şi care popor al lui Dumnezeu? Ierarhia de la Constantinopol la aproape toate întrunirile pan-ortodoxe, constă în primul rând în mitropoliţi şi episcopi titulari, în păstori fără turme şi fără responsabilitate pastorală concretă înaintea lui Dumnezeu şi a propriei lor turme vii. Pe cine reprezintă ei şi pe cine vor reprezenta la viitorul sinod? Printre reprezentanţii oficiali ai Patriarhiei Ecumenice nu sunt ierarhi din insulele greceşti, unde se găsesc adevărate turme ortodoxe; nu sunt deloc episcopi diocezani greci din Europa şi America, ca să nu mai pomenim de alţi episcopi din Rusia, America, Japonia, Africa, care au turme ortodoxe mari şi teologi ortodocşi foarte buni.

Pe de altă parte, actuala delegaţie de la Patriarhia Moscovei reprezintă marea Biserică de sfinţi şi mucenici ai Rusiei şi milioanele de mucenici şi mărturisitori ai ei, numai de Dumnezeu ştiuţi? Socotind după cele ce declară şi apără aceste delegaţii oriunde călătoresc în afara Uniunii Sovietice, ele nici nu reprezintă, nici nu exprimă spiritul şi atitudinea adevărată a Bisericii Ortodoxe Ruse şi a turmei sale ortodoxe credincioase, căci foarte adesea aceste delegaţii pun lucrurile Cezarului înaintea lucrurilor lui Dumnezeu.

Totuşi, porunca scripturistică este astfel: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5, 29). Mai mult, este corect, este ortodox să ai asemenea reprezentanţi ai Bisericilor Ortodoxe la diferite întruniri ortodoxe la Rodos sau la Geneva?

Reprezentanţii Constantinopolului, care au început acest sistem al reprezentării Bisericilor Ortodoxe la sinoade şi cei care acceptă acest principiu care, potrivit teoriei lor, este în concordanţă cu „sistemul de Biserici locale autocefale şi autonome” – au uitat că un asemenea principiu contrazice tradiţia sinodală a ortodoxiei. Din nefericire, acest principiu de reprezentare a fost acceptat repede de către toţi ceilalţi ortodocşi: uneori tacit, alteori cu voturi de protest, dar uitând că Biserica Ortodoxă, în natura ei şi în constituţia ei neschimbată dogmatic este episcopală şi centrată în episcopi. Căci episcopul şi credincioşii adunaţi în jurul lui sunt expresia şi manifestarea Bisericii ca Trup al lui Hristos, mai ales în Sfânta Liturghie: Biserica este apostolică şi universală numai datorită episcopilor ei, în măsura în care ei sunt capii unităţilor ecleziastice adevărate, eparhiile.

În acelaşi timp, celelalte forme schimbătoare de organizare bisericească mai târzii din punct de vedere istoric: mitropolii, arhiepiscopii, patriarhii, pentarhii, autocefalii, autonomii, etc., totuşi, oricât de multe ar fi sau vor fi, nu pot avea şi nu au o semnificaţie hotărâtoare şi fermă în sistemul sinodal al Bisericii Ortodoxe. Mai mult, ele pot constitui o oprelişte în funcţionarea corectă a principiului sinodal dacă împiedică şi resping caracterul şi structura episcopală a Bisericii şi a Bisericilor.

Fără îndoială, trebuie să aflăm diferenţa principală dintre ortodoxie şi ecleziologia papală. Dacă este aşa, atunci cum poate fi reprezentată potrivit principiului delegaţiei, adică de acelaşi număr de delegaţi, de pildă, Bisericile cehă şi română. Sau într-o măsură şi mai mare, Patriarhiile din Rusia şi Constantinopol? Ce grupuri de credincioşi reprezintă primii episcopi şi ce grupuri de credincioşi reprezintă cei de ai doilea?

De curând, Patriarhia din Constantinopol a dat o mulţime de episcopi şi mitropoliţi, aproape toţi titulari fictivi. Poate că aceasta este o măsură pregătitoare pentru a garanta la viitorul „Sinod Ecumenic” prin mulţimea lor de titluri, majoritatea voturilor pentru ambiţiile neo-papale ale Patriarhiei de la Constantinopol? Pe de altă parte, Bisericilor cu râvnă apostolică în lucrarea misionară, cum ar fi Mitropolia Americană, Biserica Rusă din străinătate, Biserica Japoneză şi altora, nu le este îngăduit nici un singur reprezentant!

Unde se află în toate astea principiul universal al ortodoxiei? Ce fel de sinod ecumenic al Bisericii Ortodoxe a lui Hristos va fi acesta? Deja la Conferinţa de la Geneva, Ignatie, Mitropolit din Laodicea şi reprezentant al Patriarhiei Antiohiei, a spus cu tristeţe: „Înţeleg tulburarea, căci răul determină experienţa sinodală care este temelia Bisericii Ortodoxe.”

5. Cu toate acestea, Constantinopolul şi alţii, nu pot aştepta convocarea „sinodului”. Mai întâi potrivit dorinţelor şi insistenţelor lor, „Prima Conferinţă Pre Sinodală” de la Geneva a hotărât că „sinodul trebuie să se convoace cât mai repede cu putinţă”, că acest sinod trebuie să aibă o „durată scurtă” şi că trebuie „să ia în considerare un număr mic de subiecte”. Sunt numite cele zece subiecte alese.

Primele patru subiecte sunt: diaspora, problema autocefaliei ecleziastice şi condiţiile pentru proclamarea ei, dipticurile – adică, ordinea priorităţii Bisericilor Ortodoxe. Obiectivitatea evanghelică ne obligă să observăm că preşedintele prezidiului Conferinţei pre sinodale, Mitropolitul Meliton, a condus un sinod în mod despotic şi nepotrivit. Lucrul acesta este clar din fiecare pagină a documentelor publicate ale conferinţei. Se afirmă limpede şi deschis că „Acest Sfânt şi Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe, care se pregăteşte nu trebuie privit ca unic, excluzând convocarea ulterioară a Sfintelor şi Marilor Sinoade” („Documente”, p. 18, 20, 50, 55, 60). Cu privire la toate astea, o conştiinţă cu simţire evanghelică nu poate decât să pună următoarea întrebare: care sunt concluziile reale ale unui sinod convocat într-o asemenea grabă şi într-o manieră atât de arbitrară?

[Prezentarea anexei IV va continua în articolul următor.]

Bibliografie

[1] Ieromonah Agapit Popovici, „Ecumenismul încotro? O nouă viziune asupra ecumenismului sincretist”, 2003.