Ecumenismul încotro? (XVII)

10. Ecumenismul în slujba comunismului internaţionalist
şi a globalizării [2]

PENTRU a-şi mări autoritatea ecumenică, în anul 1961, cu ocazia adunării generale de la New Delhi, Consiliul Ecumenic al Bisericilor a admis intrarea în rândurile sale a tuturor Bisericilor Ortodoxe din republicile sovietice şi din ţările satelite. În urma acestei decizii, au pătruns în cadrul acestei organizaţii 75 de delegaţii din ţările comuniste, iar Bisericile respective au fost primite ca membre cu drepturi depline printre conducătorii supremi ai Comitetului Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor (CEB). Cu această ocazie, fostul arhiepiscop Nicodim, [3] secundul patriarhului Pimen al Moscovei şi-a stabilit sediul la Geneva, iar CEB a căpătat tot atunci o coloratură marxistă.

Prezenţa reprezentanţilor oficiali ai Bisericilor răsăritene în cadrul acestei organizaţii interconfesionale şi internaţionale nu s-a putut face, după cum este lesne de înţeles, decât cu învoirea şi sub controlul riguros al autorităţilor politice şi de securitate ale statelor comuniste respective. Din această cauză, misiunea încredinţată delegaţilor se rezuma la consemnele primite din partea acestor autorităţi. Într-o asemenea situaţie, delegaţii respectivi nu au mai reprezentat nici o garanţie pentru cauza dreaptă a Bisericilor lor, fiind nevoiţi, de voie de nevoie, să apere în primul rând, punctele de vedere ale intereselor politice ale comunismului, fiind deci nişte simple instrumente ale acestui regim. Acestei tendinţe nocive, resimţite de atunci în CEB, i s-a adăugat şi influenţa, de aceeaşi natură, exercitată de delegaţii americani, reprezentanţi ai unor Biserici sectante, cu manifestări politice pro-comuniste.

Ca urmare, orice relatări şi plângeri care s-au adus de atunci în adunările CEB în legătură cu persecuţiile religioase din ţările aservite comunismului, suferite de credincioşii creştini, au fost contracarate de delegaţii oficiali ai Bisericilor din Est.

Toate documentele care mărturiseau despre violările libertăţii dreptului de cult şi ale misionarismului, despre constrângerile perfide impuse Bisericilor respective, sau despre ateismul infiltrat cu de-a sila în conştiinţele creştinilor, nu au fost luate în seamă ci, dimpotrivă, au fost clasate ca nefondate.

Infiltrările comuniste în CEB s-au resimţit şi sub alte forme. Prin diferitele funcţiuni care în această instituţie au fost încredinţate reprezentanţilor Bisericilor din Est, sprijinitoare a comunismului, Consiliul şi-a trădat misiunea şi s-a învoit să susţină diferite acţiuni politice, cu totul străine de problema ecumenismului.

Păşind pe acest drum, Consiliul Ecumenic a condamnat, în 1962, acţiunea unilaterală a SUA în Cuba, dar fără să pomenească nimic despre construirea, de către sovietici, pe acest teritoriu, a bazelor de lansare a rachetelor.

Totodată, reprezentanţii Bisericilor din Est şi-au arătat simpatia faţă de acea teorie a revoluţiei privind lupta dusă de insurgenţii din America Latină şi din Asia împotriva guvernelor lor.

Ca urmare a conferinţelor de la Geneva (1966) şi de la Uppsala (1968), cei 28 de membri ai Comitetului Executiv ai Consiliului – reprezentând 293 de Biserici – au votat, în unanimitate, subvenţionarea cu 200.000$ a celor 19 mişcări de eliberare din Africa, din care 11 erau notorii comuniste, fără, totuşi, să prevadă vreun mijloc de control asupra utilizării acestor fonduri. Şi după cum s-a aflat ulterior, o parte dintre aceste ajutoare a fost folosită pentru procurarea de arme.

Un alt ajutor, de 265.000$, a fost acordat în 1977, de către acelaşi Consiliu şi în acelaşi scop, pentru mişcările de eliberare din Africa Centrală. Pentru a complace Kremlinului, CEB a hotărât să deschidă şi alte credite, între care 252.000$ guvernului polonez, sub titlu de ajutor social, sau 100.000$ pentru dezertorii americani din Vietnam, refugiaţi în diferite ţări.

Un alt caz: secretarul general al Consiliului Ecumenic a găsit de cuviinţă să respingă ca nemotivată întâmpinarea din 18 ianuarie 1972, prezentată de episcopul luteran norvegian Monrad Nordeval, prin care se solicita Consiliului să acorde ajutoare Bisericilor din URSS. Acest refuz l-a determinat pe prelatul norvegian să acuze Consiliul că s-a alăturat persecutorilor, acordând încredere numai şefilor Bisericilor aserviţi Kremlinului.

În acest sens, este grăitoare şi atitudinea fostului secretar general al Consiliului, dr. Eugen Blake, care îl sfătuia cu insistenţă pe pastorul Richard Wurmbrand (originar din România, unde şi-a petrecut 14 ani în puşcăriile comuniste) să nu mai pomenească nimic despre toate persecuţiile pe care le-a suferit.

„Predicaţi-L pe Hristos (…), dar nu mai vorbiţi de comunism şi mai cu seamă, nu mai vorbiţi împotriva comunismului.”

Acţiunile cu caracter pro comunist şi masonic ale acestui Consiliu nu s-au dezis nici cu ocazia reuniunilor de la Geneva din 1977 şi de la Kingston (Jamaica), din 1979, unde prin aceleaşi manifestări adoptate, Hristos a fost absent şi creştinătatea trădată.

Trebuie relevat faptul că, sub aspect înşelător, CEB acordă ajutoare unor Biserici, dar care în realitate pornesc din aceeaşi viclenie pe care o are şi Satana; îţi întinde o mână de ajutor ca să te tragă mai bine la fund.

Aşa s-a întâmplat şi cu Biserica Ortodoxă Română, care înainte de 1989 a primit o importantă donaţie în dolari, în vederea construirii Institutului Ecumenic, dar care reprezintă de fapt cuiul lui Pepelea în Biserica Ortodoxă. Donaţia a fost acceptată cu toată gratitudinea de către conducerea Bisericii noastre strămoşeşti. Însă, prin aservirea Bisericii noastre donatorilor eretici, în loc ca studenţii noştri teologi, viitorii preoţi, să combată, într-un spirit cât mai ortodox asemenea sectanţi, sunt nevoiţi să le asculte, tăcuţi, toate rătăcirile.

Într-o avansată concepţie de înţelegere universală, de unire şi de armonie a lumii, a luat fiinţă în Apus şi Organizaţia Mondială a Religiilor Unite (OMRU). Aceasta este o mişcare diversionistă de mare amploare, care caută să înmănunchieze, sub o falsă dogmă de credinţă şi sub o falsă concepţie de dragoste şi frăţietate, pe toţi oamenii, de orice convingere religioasă, contestând ideea de revelaţie la toate religiile, pentru a le discredita pe toate, în frunte cu creştinismul, de al cărui nume se foloseşte numai ca momeală.

O altă mişcare de răsunet mondial şi cu veleităţi ecumenice, purtând o netăgăduită pecete francmasonică, este Asociaţia Unirii Creştinismului Mondial, care pretinde să fie creştină, dar de fapt, exclude ideea de Biserică şi de Hristos.

Pentru că suntem la capitolul „relaţii politice”, să amintim şi de organizaţia Conferinţa Bisericilor Europene, înfiinţată la Nyborn (Danemarca), în anul 1959. Sub masca ecumenică este de fapt o organizaţie politică, de inspiraţie francmasonică care „încurajează cooperarea cu instituţiile europene (OSCE, Consiliul Europei, Uniunea Europeană) şi ONU; va continua lucrarea CEB în domeniul promovării păcii şi securităţii în Europa; va susţine activităţile de protejare a mediului înconjurător (ecologie); va acorda atenţie deosebită problemelor pe care le pune azi fenomenul globalizării şi al mondializării din punct de vedere economic şi nevoii unei strategii de dreptate şi asistenţă socială.” [4] Şi lista poate continua. Nimic însă despre Hristos şi despre Biserica Sa.

Se pare că pentru membrii acestei organizaţii ecumenice mai importantă este unirea şi guvernul mondial decât Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească.

***

Fenomenele negative observate de la un timp pe tărâmul ecumenismului demonstrează că un fals ecumenism confesional şi adogmatic a pătruns atât în sânul Consiliului Ecumenic al Bisericilor, cât şi în atâtea alte organizaţii pretins religioase.

La 14 august 1972, în cadrul celei de a 25-a sesiuni a Comitetului Central CEB, ţinută la Utrecht, în faţa reprezentanţilor a 50 de Biserici şi confesiuni creştine, s-a susţinut, între altele, prin expozeul teologului german Jürgen Moltmann, teza masonică a unui guvern mondial indispensabil pentru a putea face faţă actualelor nevoi ale societăţii, precum şi necesitatea ca Biserica să se degajeze de particularităţile ei confesionale şi structurale care o împiedică de la misiunea ei. [5]

Misiunea Bisericii, în înţelegerea Consiliului Ecumenic şi a celorlalte organizaţii similare, este axată, în cea mai mare parte, pe probleme de ordin social şi nu pe preocupări spirituale, având ca principale obiective combaterea sărăciei şi opresiunii, a alienării rasiale şi culturale şi a distrugerii naturii prin industrie. [6]

Printr-un asemenea program, dominat de aspectul social şi politic, Biserica încetează de a mai fi Biserică şi se reduce la o instituţie de binefacere pentru bunăstarea, progresul şi prosperitatea oamenilor de toate culorile şi rasele, devenind astfel slujitoarea împărăţiei pământeşti în locul celei cereşti! [7]

După ce a urmărit şi încurajat, prin toate ramificaţiile ei, fărâmiţarea creştinismului, francmasoneria caută acum, sub pretexte ecumenice, să regrupeze toate confesiunile creştine într-o credinţă lipsită de har şi având ca aspiraţie numai scopuri sociale.

Prin astfel de tendinţe, care au luat aspecte bine conturate şi foarte transparente, s-a apropiat vremea când se va întrona în toată lumea o guvernare mondială iudaică, provocând marea apostazie a creştinilor, proorocită de Hristos, cu o înfricoşată prigonire de moarte împotriva celor care nu se vor închina Antihristului, adică Satanei.

[Din 2020 asistăm la promovarea fățișă și agresivă a „marei resetări” pentru impunerea unui guvern mondial, a unei monede unice digitale și a unei religii unice. Termenul fixat este 2030-2031. Se știe deja că documentele de identitate actuale au valabilitate până în 2031, moment din care vor fi impuse la nivel mondial documentele biometrice cu cip, probabil în paralel cu identitatea digitală integrată direct în corp prin nanotehnologie. De fapt scopul final este conectarea trupurilor oamenilor la sistemul de calculatoare (Fiara) și Inteligența Artificială.]

[În aceste vremuri deosebit de critice ierarhia Bisericii continuă să tacă, fără a pregăti poporul pentru vremurile ce vin în anii ce urmează. Ce ar trebui să facă ierarhii noștri? Să investească mai mult în zidirea sufletelor credincioșilor și în întărirea credinței decât în ziduri și construcții. Se cheltuie prea mult pentru construcții și se consumă mai multă energie cu administrația decât cu pastorația.]

Bibliografie

[1] Ieromonah Agapit Popovici, „Ecumenismul încotro? O nouă viziune asupra ecumenismului sincretist”, 2003.

[2] Informaţiile sunt preluate în cea mai mare parte din lucrarea lui Mihai Urzică, Biserica şi viermii cei neadormiţi, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998, p. 238-246.

[3] Informaţiile date publicităţii după 1990 arată că arhiepiscopul Nicodim, din 1964 mitropolit, era agent KGB. În 1969, Nicodim avea misiunea de a se asigura că în mesajele trimise de Comitetul Central al CEB către Bisericile membre nu se menţiona nimic cu privire la invazia din Cehoslovacia sau la persecuţiile religioase din URSS. Delegaţia Bisericii Ruse cuprinde cel puţin şase agenţi KGB. Pentru detalii, vezi la Miruna Munteanu şi Vladimir Alexa, Dosare ultrasecrete, vol. II, Ed. Omega, Bucureşti, 2000, p. 77-86; 149-153.

[4] Revista „Candela Moldovei”, nr. 1/1998, p. 3. Vezi şi articolul Bisericile şi valorile euro-atlantice în revista „Candela Moldovei”, nr. 6-7/2002, p. 8-9.

[5] Jürgen Moltmann, Comunitate fraternă într-o lume divizată, SOEPI, 17 august 1972, p. 9-10.

[6] Revista „Candela Moldovei”, nr. 1/1998, p. 3, în articolul Lucrările Comitetului Central al Conferinţei Bisericilor Europene.
Mărturie ne stau documentele primei conferinţe despre diversitate culturală şi religioasă, ţinută la Melbourne, iulie 1997. Informaţiile au fost preluate de la adresa web: http://www.cth.com.au/corp/despatch şi http://www.closer.brisnet.org.au/despatch/wcrp.report1.htm

[7] Recomandăm pentru aprofundarea acestei teme lucrarea Dr. Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, ed. cit., p. 183-210. „Rapoartele nu se impun printr-o deosebită fundamentare teologică. Ici şi colo în cuprinsul lor, se face şi câte o consideraţie de ordin teologic, dar e vorba mai mult de afirmaţii cu caracter general, nu de o argumentare biblică şi teologică sistematică; consideraţiile de acest fel fiind urmate de obicei de propoziţii care încep cu: «În această situaţie, Biserica trebuie să… etc. etc.»” (p. 195).