[Continuăm cu prezentarea capitolului 4: Biserica în lupta pentru apărarea dreptei credinţe.]
Frăţiile şi ordinul rosicrucienilor, [2] după cum consemnează istoriografia, s-au constituit în sec. XVI-XVII, dar existenţa unor comunităţi de rosicrucieni este atestată încă din anul 1250, deşi denumirea se trage abia de la Christianus Rosecreutz (1378-1484).
Unul dintre ţelurile lor fusese reforma, iar marii reformatori de mai târziu s-au inspirat din ideologia lor. Frământările ulterioare ale protestantismului au fost de asemenea opera unor membri ai altei organizaţii oculte: francmasoneria. [3]
O Biserică puternică era greu de distrus printr-o luptă făţişă. De aceea, întâi trebuia scindată Biserica cea una, prin deformarea unei părţi a ei, urma apoi pulverizarea părţii reformate, iar din fragmentele rezultate trebuind să se edifice o nouă unitate, mai tolerantă, mai democratică, mai deschisă, adică mai ecumenică.
Pentru gândirea omului modern este greu de înţeles ce legătură ar avea astfel de organizaţii oculte cu religia, când scopul lor vizibil este mai degrabă politic, economic sau filosofic. Atât umanismul cât şi renaşterea sunt rodul organizaţiilor oculte, indiferent cum s-ar numi ele. Acestea au efectuat schimbări profunde asupra modului de gândire din acea perioadă. În ce direcţie? Vom vedea în cele ce urmează.
Cauzele care au născut cele două curente se regăsesc, pentru ochiul atent, în hermetismul care a început să intre în Europa creştină, începând cu secolul al XII-lea, prin traducerea unor lucrări de filosofie şi ocultism din limba arabă, în cadrul diasporei evreieşti, printr-un Maimonide, Avicena, Averoe ş.a. Prin filiera arabă, vechea filosofie antică pătrunde în Europa.
Putem afirma că întemeietorii scolasticii au fost cei care au pus început explicării pe cale raţională a ştiinţelor oculte. Scrierile lui Avicena, Averoe şi Maimonide influenţează gândirea lui Albertus Magnus (1206-1280), [4] care a fost învăţătorul lui Toma d’Aquino, [5] prin care filosofia pătrunde în Biserica romană.
Cu epoca umanistă, gnosticismul obţine o mare victorie asupra Bisericii. Ştiinţele raţionale nu erau altceva decât o traducere pe înţelesul maselor largi a „adevărurilor” deţinute de ştiinţele oculte.
Renaşterea, care avea aceeaşi origine ocultă, punea început unei reforme universale a lumii. În sec. al XVII-lea, deja se discuta şi se încerca o reformă universală a lumii. În realizarea acestui plan erau implicaţi rosicrucienii. [6] Continuând şi dezvoltând speranţele şi obiectivele neoalchimismului din renaştere, în primul rând ideea răscumpărării naturii, personalităţi diferite precum Paracelsus, John Dee, Comenius, J. V. Andreae, Fludd, Newton vedeau în alchimie modelul unei întreprinderi ambiţioase, anume desăvârşirea omului printr-o nouă metodă de cunoaştere.
Din perspectiva lor, o asemenea metodă trebuia să integreze într-un creştinism non-confesional tradiţia hermetică şi ştiinţele naturale, adică medicina, astronomia şi mecanica. Acest tip de „cunoaştere” râvnită, şi în parte elaborată în sec. al XVII-lea, reprezintă ultima încercare întreprinsă în Europa creştină în vederea dobândirii „ştiinţei totale”. [7]
Ce stătea la baza acestor idei de renovare a lumii? Putem sesiza de pe acum ideea creării unei lumi noi, cu o nouă ordine, diferită de cea creştină.
Lucrările de bază în alchimie erau cele ale lui Hermes Trismegistul şi „Fama Fraternitatis” socotită de unii istorici a lui Johann Valentin Andreae. Andreae sugera constituirea unei societăţi de savanţi care să elaboreze o nouă metodă de educaţie, întemeiată pe „filosofia alchimistă”.
Ca mulţi alţi contemporani ai lor, hermeticii şi alchimiştii filosofi aşteptau, unii dintre ei chiar pregăteau o reformă generală şi radicală a tuturor instituţiilor religioase, sociale şi culturale. Prima etapă cuprindea învăţământul.
Autorul lucrării „Fama Fraternitatis” dezvăluia existenţa unei societăţi secrete, numite a rosicrucienilor. Autorul micii cărţi, mai sus amintite, se adresă tuturor savanţilor Europei, cerându-le să se asocieze confreriei, ca să se poată săvârşi reforma sistemului de educaţie, altfel spus, să grăbească procesul de renovatio al lumii occidentale. [8] În mai puţin de zece ani, programul propus de misterioasa societate a rosicrucienilor era discutat în câteva sute de cărţi şi broşuri. [9]
[Prin renovațio se înțelegea „renovarea” lumii occidentale, adică inițierea unei noi ordini mondiale, care să înceapă cu învățământul. De ce cu învățământul? Deoarece nu poți construi o lume nouă pe bazele vechii gândiri creștine. De rezolvarea acestui obiectiv s-a ocupat masoneria care a militat pentru impunerea învățământului gratuit și obligatoriu.]
În rândul umaniştilor amintim pe Petrarca (1304-1374), Lorenzo Vallo (1407-1457), Pico della Mirandola (1463-1494), Marsilio Ficino (1433-1499), care a tradus din latină din operele lui Plotin şi Platon, Egidio da Viterba (1469-1532) şi Erasmus (1469-1536). Vreme de două secole, hermetismul a obsedat pe mulţi teologi şi filosofi, credincioşi şi necredincioşi. În sec. al XVI-lea, în Franţa, ca şi în alte părţi din Europa, hermetismul ieşea în evidenţă mai ales datorită universalismului său religios (sincretist), care părea să restaureze pacea şi armonia. [10]
[Pentru a nu lungi prea mult acest articol voi continua capitolul 4 în articolul următor.]
Bibliografie
[1] Ieromonah Agapit Popovici, „Ecumenismul încotro? O nouă viziune asupra ecumenismului sincretist”, 2003.
[2] O istorie a rosicrucienilor vezi la Roland Edighoffer, Rosicrucienii, Editura de Vest, Timişoara, 1995. În ceea ce priveşte legăturile acestora cu francmasoneria, se poate consulta lucrarea lui Christian Jacq, Francmasoneria. Istorie şi iniţiere, ed. cit., 1994.
[3] Istoria francmasoneriei poate fi consultată în lucrările lui Radu Comănescu şi Emilian M. Dobrescu: Francmasoneria. O nouă viziune asupra istoriei lumii civilizate, Ed. Valahia, 1991; Istoria franc-masoneriei (926-1960), Ed. Tempus, Bucureşti, 1992; Istoria franc-masoneriei (Nodul gordian: 1960-1968), Ed. Tempus, Bucureşti, 1995. De asemenea, mai pot fi consultate următoarele lucrări: Chriastian Jacq, Francmasoneria. Istorie şi iniţiere, Ed. Venus, Bucureşti, 1994; C. W. Leadbeater, Partea ocultă a francmasoneriei, Ed. Herald, Bucureşti, 1996; Horia Nestorescu Bălceşti, Ordinul masonic român, Casa de editură şi presă, „Şansa” SRL, Bucureşti, 1993; Petre Dogaru, Casa regală, femeile fatale, masoneria şi dictatorii secolului XX, Ed. Aldo Press şi Tritonic, Bucureşti, 2002.
Există şi o bogată literatură antimasonică care, din păcate, este greu accesibilă cititorului de astăzi. Amintim, totuşi, câteva titluri: Mitropolitul Irineu Mihălcescu, Teologia luptătoare, Bucureşti, 1941, p. 160-172; Nicolae Paulescu, Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria, Bucureşti, 1913; Texte care au zguduit lumea, Ed. Moldova, Iaşi, 1995; Gheorghe Jurma, Conspiraţia universală, Ed. Timpul, Reşiţa, 1994.
[4] Albert Magnus (1206-1280) a fost mai întâi profesor la Paris şi Köln, a ajuns apoi episcop de Regensburg, iar pe urmă s-a întors tot la catedră la Köln. Este considerat cel mai erudit dintre toţi dascălii scolastici, cu profunde cunoştinţe de teologie, ştiinţe naturale, matematici şi medicină. A fost preocupat şi de alchimie. Este autorul cărţii „De alchimia”.
[5] Toma de Aquino (1225-1274), fiu de conte, de lângă Neapole, intră fără voie la dominicani. La 23 de ani ajunge profesor de filosofie şi teologie la Köln, apoi la Paris, Bologna şi Neapole. A murit în drum spre sinodul de la Lyon (1274). Lui îi aparţin Tratat al pietrei filosofale şi Aurora consurgens.
[6] Radu Comănescu şi Emilian M. Dobrescu, Francmasoneria. O nouă viziune asupra istoriei lumii civilizate, p. 9.
[7] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. III, ed. cit., p. 273. Se observă uşor cum accentul s-a deplasat de la cunoaşterea lui Dumnezeu pe cunoaşterea unei ştiinţe totale, care pretinde că poate mântui atât pe om cât şi lumea. Acest neognosticism intră în conflict cu doctrina oficială a Bisericii creştine.
[8] În Confessio Fraternitatis se menţionează fără ocolişuri că Fraternitatea va avea într-o zi misiunea de a-şi asuma guvernarea Europei. Tonul va rămâne virulent numai în atacurile îndreptate împotriva papalităţii. (Roland Edighoffer, Rosicrucienii, Ed. de Vest, Timişoara, 1995, p. 34.)
[9] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. III, ed. cit., p. 271.
[10] Amănunte interesante privind legătura dintre hermetism, neoplatonism şi umanism vezi la Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. III, ed. cit., p. 263-267.
