ANEXA IV
[Continuare, Despre convocarea Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe]
Prea Sfinţiţi Episcopi,
Am ferma impresie şi convingere că toate acestea arată dorinţa ascunsă a anumitor persoane cunoscute din Patriarhia Constantinopolului: că cele mai cinstite puteri ale Patriarhiei Ortodoxe impun propriile idei şi procedee asupra tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale şi în general asupra lumii ortodoxe şi a diasporei ortodoxe şi aprobă un „sinod ecumenic” neo-papist.
Pentru acest motiv, printre cele zece subiecte alese pentru sinod, s-au introdus, de bună seamă ca priorităţi, acele subiecte care dezvăluie intenţia Constantinopolului de a supune întreaga diasporă ortodoxă – şi asta înseamnă lumea întreagă! Şi pentru a garanta pentru sine dreptul exclusiv de a recunoaşte autocefalia şi autonomia tuturor Bisericilor Ortodoxe din lume în general, atât în prezent cât şi în viitor, şi în acelaşi timp pentru a impune ordinea şi rangul lor la dispoziţia lor (tocmai asta implică această problemă a dipticurilor, fiindcă ele se preocupă nu numai de „rânduielile slujirii liturgice”, ci şi de regulamentul priorităţii la sinoade, etc.).
Mă plec cu smerenie înaintea realizărilor de veacuri ale Marii Biserici de la Constantinopol şi înaintea crucii ei actuale care nu este nici mică, nici uşoară, care, potrivit firii lucrurilor, este crucea întregii Biserici – căci, aşa cum spune Apostolul, „Când un mădular suferă, întreg trupul suferă”.
Mai mult, eu recunosc rangul canonic şi întâietatea Constantinopolului faţă de Bisericile Ortodoxe locale, care au cinste şi drepturi egale. Nu ar respecta cuvântul Evangheliei, dacă Constantinopolul, având în vedere dificultăţile în care se găseşte acum, ar putea să aducă întreaga ortodoxie pe marginea prăpastiei, aşa cum s-a întâmplat odată la pseudo-sinodul din Florenţa, sau să canonizeze şi să dogmatizeze anumite forme istorice care, la un moment dat, s-ar putea transforma din aripi de zbor în lanţuri grele, înlănţuind Biserica şi prezenţa ei transfiguratoare în lume.
Ca să fiu cinstit: conducerea reprezentanţilor Constantinopolului din ultimele decenii a fost caracterizată prin aceeaşi agitaţie nesănătoasă, prin aceeaşi stare bolnavă duhovniceşte, ca aceea care a adus Biserica la înşelarea şi ocara Florenţei în sec. al XV-lea. (Nici conducerea aceleiaşi Biserici sub jugul turcesc nu a fost un exemplu al tuturor timpurilor. Atât jugul florentin, cât şi cel turcesc au fost primejdioase pentru ortodoxie.) Cu diferenţa că astăzi situaţia este şi mai ameninţătoare: înainte, Constantinopolul a fost un organism viu, cu milioane de credincioşi – el a putut să biruiască fără întârziere criza determinată de direcţiile externe cât şi ispita de a da credinţa şi Împărăţia lui Dumnezeu pe bunurile lumii acesteia.
Totuşi, Constantinopolul are astăzi numai mitropoliţi fără turmă, episcopi care nu au pe cine să păstorească (adică, fără eparhii), care, cu toate aceastea, doresc să controleze destinele întregii Biserici. Astăzi nu trebuie, nu poate fi o nouă Florenţă! Nici situaţia prezentă nu se poate compara cu dificultăţile jugului turcesc. Aceeaşi judecată se aplică şi la Patriarhia Moscovei. Dificultăţile ei sau ale altor Biserici locale, sub comunismul fără de Dumnezeu, trebuie să le permită să hotărască viitorul ortodoxiei?
Soarta Bisericii nici nu este, nici nu mai poate fi în mâinile împăratului bizantin sau a altui stăpânitor. Nu este controlul unui patriarh sau a oricăreia dintre puterile acestei lumi, nici măcar în aceea a „Pentarhiei” sau a „autocefaliilor” (în sens restrâns). Prin puterea lui Dumnezeu, Biserica a crescut într-o mulţime de Biserici locale cu milioane de credincioşi, dintre care, în zilele noastre, mulţi au adeverit cu sângele lor moştenirea şi credinţa apostolică în Miel (Hristos). Au apărut la orizont noi Biserici locale, cum ar fi cea japoneză, africană şi americană şi libertatea lor în Domnul nu trebuie înlocuită cu nici o „super-Biserică” de tip papal (cf. Canonului 8, Sinodul III Ecumenic), căci asta ar însemna un atac chiar asupra esenţei Bisericii. Fără acordul lor, soluţia esenţei oricărei probleme ecleziastice de semnificaţie ecumenică este de neconceput, ca să nu pomenim soluţiile la problemele care îi interesează imediat, de exemplu, problema diasporei.
Lupta de veacuri a ortodoxiei împotriva absolutismului roman a fost o luptă tocmai pentru această libertate a Bisericii locale ca universală şi sinodală, completă şi întreagă în sine. Noi trebuie să parcurgem astăzi drumul Romei celei dintâi şi căzute, sau a vreuneia de acelaşi fel, „a doua” sau „a treia”? Trebuie să credem că Constantinopolul, care în persoanele sfinţilor şi marilor ei ierarhi, clerul şi poporul său, care s-a opus cu îndrăzneală vreme de veacuri protecţionismului şi absolutismului roman, se pregăteşte astăzi să ignore tradiţiile respectate ale ortodoxiei şi să le schimbe pentru un înlocuitor neo-papal al unei „a doua”, „a treia” sau al altui fel de Romă?
6. Prea Cinstiţi Părinţi! Toţi ortodocşii văd şi îşi dau seama cât de important, cât de semnificativă este astăzi problema diasporei ortodoxe atât pentru Biserica Ortodoxă în general cât şi pentru toate Bisericile Ortodoxe, fiecare în parte. Această problemă se poate hotărî aşa cum doreşte Constantinopolul sau Moscova, fără să se refere, fără participarea credincioşilor, preoţilor şi teologilor ortodocşi ai diasporei, care sporeşte în fiecare zi?
Problema diasporei, fără îndoială, este o problemă de excepţională importanţă; este o problemă care s-a ridicat la suprafaţă pentru prima dată în istorie cu asemenea putere şi semnificaţie. Căci soluţia ei va prilejui realmente convocarea unui adevărat sinod ecumenic în care toţi episcopii ortodocşi ai tuturor Bisericilor Ortodoxe vor participa cu adevărat.
O altă problemă care ar putea, după părerea noastră şi ar trebui să fie discutată la un sinod ecumenic autentic al Bisericii Ortodoxe, este problema ecumenismului. Pe bună dreptate, aceasta este o problemă ecleziastică cu privire la Biserică, ca unitate şi organism teandric, o unitate şi organism care sunt stabilite nesigur de către sincretismul ecumenic contemporan.
Se raportează şi la problema omului, pentru care nihilismul ideologiilor contemporane şi mai ales ateiste, a săpat un mormânt fără nădejde de înviere. Ambele probleme se pot rezolva corect şi într-un fel ortodox numai pornind de la bazele teandrice ale sinoadelor vechi şi cu adevărat ecumenice. Totuşi, în prezent, las aceste probleme deoparte, ca să nu supraîncarce această chemare cu noi discuţii şi să-l extindă în mod nejustificat. Deci problema diasporei este foarte gravă şi extrem de importantă în ortodoxia contemporană.
Totuşi, sunt acum condiţiile care să garanteze soluţionarea ei corectă în sinod, în chip ortodox, şi potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi? Este posibil să existe acolo într-adevăr o reprezentare liberă şi adevărată a tuturor Bisericilor Ortodoxe la un sinod ecumenic fără să fie tulburate de influenţe exterioare? Sunt reprezentanţii multor Biserici, mai ales ai celor sub regimuri militant ateiste, cu adevărat în stare să exprime şi să apere principiile ortodoxe? Poate o Biserică care îşi neagă proprii ei mucenici să fie un mărturisitor autentic al Crucii de pe Golgota sau purtător al duhului şi al conştiinţei sinodale a Bisericii lui Hristos?
[Părerea mea este că nici astăzi, în 2024, ierarhii Bisericii Ortodoxe Române nu au curajul să se exprime liber în fața liderilor politici care, indiferent de partid, susțin agenda satanică a ONU și a Forumului Economic Mondial. Duhul dictatorial comunist bântuie și astăzi în rândul ierarhiei BOR. Se pare că nu Duhul Sfânt călăuzește pe mulți din membrii „Sf. Sinod”, ci un alt duh, unul dictatorial, și nu cred că greșesc dacă în numesc direct duh satanic.Să nu mă înțelegeți greșit. Sistemul este satanic, iar cine rămâne în sistem este obligat să se supună duhului satanic. S-au făcut și se fac prea multe compromisuri în fața puterii politice care este vădit satanică, chiar dacă mulți politicieni se declară creștini.]
Înainte de a avea loc un sinod, să ne întrebăm dacă va fi posibil pentru conştiinţele milioanelor de mucenici noi, curăţaţi de sângele Mielului, să vorbească în el. Experienţa istoriei ne învaţă că ori de câte ori Biserica este răstignită, fiecare dintre membrii ei este chemat să sufere pentru Trupul ei, şi să nu dezbată probleme artificiale sau să caute răspunsuri false la probleme reale – „pescuitul în ape tulburi” pentru satisfacerea ambiţiilor personale.
Să nu pomenim că atâta vreme cât Biserica a răbdat persecuţii, nu s-a convocat nici un sinod ecumenic – ceea ce nu înseamnă că Biserica lui Dumnezeu din acele vremuri nu vieţuia şi funcţiona după o practică sinodală. Dimpotrivă, vremea persecuţiilor a fost perioada celor mai bogate roade. După aceea, când s-a întrunit Primul Sinod Ecumenic, s-au adunat şi mărturisitorii cu rănile şi cicatricile lor. Episcopii au fost încercaţi în focul suferinţei, care L-au putut mărturisi apoi pe Hristos ca Dumnezeu şi Domn. Va fi duhul lor prezent şi în zilele noastre? Cu alte cuvinte, episcopii vremii noastre, care sunt asemenea mucenicilor, vor fi prezenţi la sinodul care se pregăteşte acum, astfel ca acest sinod să se slăvească potrivit Duhului Sfânt şi să vorbească şi să hotărască după Hristos, şi ca să nu se audă în el mai întâi cei care nu sunt liberi faţă de influenţa puterilor lumii acesteia?
Să considerăm, de exemplu, grupul episcopilor Bisericii Ruse din afara ţării, care, pentru toată slăbiciunea lor omenească, poartă asupra lor lanţurile Domnului şi ale Bisericii Ruse care a mers în pustie din pricina prigoanelor, într-un chip care nu au fost mai prejos decât cele ale lui Diocleţian: aceşti episcopi au fost excluşi dinainte de către Moscova şi Constantinopol, de la participarea la sinod, şi astfel i-au redus la tăcere.
Să ne gândim la episcopii Rusiei şi ai altor ţări ateiste declarate, care nu vor putea participa liber la sinod sau vorbi sau lua decizii în mod liber; unii nici nu vor avea voie să participe la sinod. Să nu mai vorbim de imposibilitatea lor sau a Bisericilor lor de a se pregăti cu vrednicie pentru un prilej atât de important şi semnificativ. Nu este lucrul acesta o dovadă mai mult decât suficientă că la sinod, conştiinţa Bisericii martirizate şi conştiinţa pleromei ecleziastice vor tăcea, că reprezentanţii lor nici măcar nu vor putea intra – aşa cum s-a întâmplat cu unul dintre mărturisitorii cei mai străluciţi ai Bisericii prigonite la întrunirea de la Nairobi (mă refer mai ales la Soljeniţîn)? Putem lăsa deoparte problema cu privire la cât de moral sau chiar normal poate fi ca la vremea când Domnul Iisus Hristos şi credinţa în El sunt răstignite într-un chip cu mult mai cumplit decât înainte, următorii Lui trebuie să hotărască cine va fi cel dintâi dintre ei.
La vremea când satan caută nu numai trupul ci chiar sufletul omului şi al lumii, când omenirea este ameninţată cu autodistrugerea, este moral şi normal ca ucenicii lui Hristos să se preocupe de aceleaşi probleme (şi în acelaşi fel) ca ideologiile anticreştine contemporane – ideologii care vând Pâinea vieţii pe un maldăr de gunoi?
Ţinând cont de aceste lucruri şi extrem de conştienţi de situaţia Bisericii Ortodoxe contemporane şi a lumii în general – care nu s-a schimbat substanţial de la ultimul apel către Sfântul Sinod al Episcopilor (mai 1971) conştiinţa mea mă obligă încă o dată să mă îndrept cu insistenţă şi cu rugăciune fierbinte către Sfântul Sinod al Episcopilor Bisericii Sârbe martirizate: Biserica noastră sârbă să se reţină să participe la pregătirile pentru „sinodul ecumenic”, şi de bună seamă, să se abţină să participe la sinod. Căci, Dumnezeu să nu îngăduiască ca acest sinod să vină şi să treacă, ca să se aştepte de la el un singur rezultat: schisme, erezii şi pierderea multor suflete.
Analizând problema din punct de vedere al experienţei apostolice şi patristice şi istorice a Bisericii, un asemenea sinod, în loc de vindecare, va deschide răni noi în trupul Bisericii şi va ridica în faţa ei probleme noi şi nenorociri noi. Trebuie să rostesc rugăciunile sfinte şi apostolice ale Părinţilor Sfântului Sinod al Episcopilor Bisericii Ortodoxe Sârbe.
Nevrednicul arhimandrit Justin (părinte duhovnicesc al Mânăstirii Chelie),
Ajunul Sărbătorii Sfântul Gheorghe, 1977
Mânăstirea Chelie, Valjevo, (Yugoslavia).
[Aici se încheie anexa IV, Despre convocarea Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe.]
Bibliografie
[1] Ieromonah Agapit Popovici, „Ecumenismul încotro? O nouă viziune asupra ecumenismului sincretist”, 2003.
