Până în sec. XVII metoda clasică de cercetare a textului biblic era cea istorică, apoi a fost introdusă și adoptată metoda critică istorică a lui Richard Simon, spre sfârșitul sec. XVII. Aceasta din urmă a cunoscut mai multe transformări, ajungându-se la metoda critico-istorică în care se dă întâietate criticii. O altă metodă este cea critică liberală (critica negativă) care a dus cercetarea la extrem prin școala neocritică întemeiată de A Ritschl.
Dacă vreme de 17 secole creștinismul nu a pus la îndoială autoritatea și conținutul cărților biblice, începând cu sec. XVII cercetătorii, din ce în ce mai liberali și mai puțin credincioși, au ajuns să considere Biblia o simplă lucrare de literatură și să nege caracterul ei inspirat și minunile consemnate în paginile ei.
Teologia biblică ortodoxă a fost și ea influențată de aceste curente de cercetare, în primul rând datorită traducerii de manuale preluate din medii catolice și protestant, și introducerea lor în noul sistem de învățământ teologic ortodox. Teologia ortodoxă nu a avut și nu are nici în prezent cercetători ai textului biblic, în adevăratul sens al cuvântului. Mai mult, analizând edițiile tipărite ale Sfintei Scripturi în ultimii 300 de ani, și mai ales în ultima sută de ani, constatăm o gravă incoerență în stabilirea unei ediții critice în limba română. Cu fiecare ediție au fost schimbate cuvintele sau topica textului, scoase sau introduse cuvinte.
Consider că avem datoria de a respecta textul biblic cu multă evlavie, ca pe un text autoritar și normativ pentru credința noastră ortodoxă. Unde mai pui că în prezent au apărut ediții ale Bibliei sau Noului Testament cu unele greșeli. Personal, consider aceste acțiuni pripite de editare de-a dreptul iresponsabile și lipsite de evlavie. Și mai dovedesc ceva, lipsa cercetătorilor și editorilor responsabili pentru munca lor.
Cercetare biblică în teologia ortodoxă nu există. În sec. XX au existat câțiva traducători care au propus noi versiuni de text: Pr. Gala Galaction și Pr. Vasile Radu cu Biblia din 1938, mitropolitul Nicodim Munteanu cu Biblia din 1944 și mitropolitul Valeriu Anania. Unele ediții folosesc pentru Vechiul Testament textul ebraic, pe când altele, în duhul ortodox, folosesc textul grecesc al Septuagintei. Cu privire la Noul Testament, Biblia de la București, 1688, și Biblia din 1936, folosesc textul transmis pe filiera ortodoxă, bizantină, pe când edițiile mai noi folosesc textul critic a lui Erwin Nestle și Kurt Aland.
Pare că în spațiul și tradiția ortodoxă nu există un interes aparte pentru lectura și studiu textului biblic. Zic că doar „pare” pentru că în realitate întreg cultul este strâns legat de textul biblic. Creștinul care participă la slujbele ortodoxe, la sfintele Taine, laude și ierurgii, chiar dacă nu citește prea des din Sf. Scriptură, are ocazia să audă cuvântul Scripturii citit în biserică. Tot cultul ortodox este în cuvântul și Duhul Scripturii.
Cred că s-ar merita mai multă atenți acordată editării cărților de cult și ale Sfintei Scripturi. Nu sunt adeptul schimbărilor repetate de vocabular sau al topicii. Preoții înțeleg ce vreau să spun. Nu sunt adeptul revizuirile succesive ale textelor liturgice și biblice. Aceste revizuiri pripite nu aduc nici un folos practic în viața credincioșilor sau în activitatea de slujire a preoților. Dimpotrivă aduc confuzie.
Să dau un exemplu, ca să fiu mai bine înțeles. Preoții și credincioșii se obișnuiesc cu un vocabular și o sintaxă a Psalmilor (Psaltirea este cea mai citită carte din Biblie). După câțiva ani deschizi o nouă ediție a Psaltirii și nu mai înțelegi nimic din text, că ți se împleticește limba în noul text. În Psaltire citești un text, în Mineie sau Octoih alt text, iar în Molitfelnic sau Aghiasmatar dai de alt text. Nu vrea să fiu prea critic sau ironic, dar am impresia că editorii cărților de cult și ai Bibliei nu prea sunt duși la biserică și nici nu citesc Biblia sau cărțile de cult pe care le editează.
(va urma)
