Targumele sau parafrazele Bibliei ebraice
Când evreii s‑au întors din exilul babilonic, după șaptezeci de ani, mulți dintre ei nu mai înțelegeau limba ebraică și nici nu o mai foloseau. Era și normal să se întâmple așa după atâția ani de exil. În cei șaptezeci de ani petrecuți în exil au învățat limba caldeeană. Prin urmare, după întoarcerea din Babilon, preoții trebuiau să citească mai întâi un fragment din Tora în limba ebraică, iar apoi să‑l interpreteze folosind limba caldeeană pe care o înțelegea poporul. Tora a fost împărțită în cincizeci și patru de secțiuni pentru a fi mai ușor de citit; la fel s‑a întâmplat și cu comentariile sau parafrazele scrise în limba caldeeană.
Această practică a început să fie folosită în zilele lui Ezdra. O mențiune despre această practică găsim în cartea lui Neemia (a doua a lui Ezdra), unde citim: „și leviții au tâlcuit poporului legea, stând fiecare la locul lui. Ei citeau lămurit bucăți din cartea legii lui Dumnezeu, iar bucățile citite le lămureau și poporul înțelegea cele ce se citeau” (Neemia 8, 7‑8). Se cunosc două Targume principale, Targumul lui Jonatan și Targumul lui Onkelos. Amândouă conțin comentarii la Scriptura Vechiului Testament în limba caldeeană. Aceste comentarii scrise în limba caldeeană au devenit cunoscute sub numele Targume și conțineau parafraze combinate cu comentarii ale Scripturii.
Targumul lui Jonatan a fost scris de Jonatan ben Uziel, un savant renumit, care a fost învățat de înțeleptul Hilel cel Mare, pe vremea lui Irod cel Mare. Data când a fost scris Targumul lui Onkelos nu este cunoscută cu certitudine. El conține comentarii doar la cele cinci cărți ale lui Moise. Este scris înainte de nașterea lui Iisus.
Targumele ne ajută să înțelegem atât Vechiul, cât și Noul Testament. Ele ne oferă o evidență extraordinară că textul ebraic prezent este autentic, deoarece comentariile detaliate confirmă că textul ebraic de astăzi este identic cu textul ebraic original. În Targume se găsesc explicații la multe cuvinte și fraze dificile și ne arată clar că înțelepții iudei din vechime interpretau profețiile din Vechiul Testament despre Mesia exact cum le înțelegem și noi astăzi.
Împărțirea Bibliei în capitole și versete
La început, Scriptura nu era împărțită în capitole și versete așa cum o avem noi astăzi. Vechiul Testament a fost împărțit în capitole în jurul anului 1240 de către cardinalul Hugo de Sancto Caro, cunoscut mai mult sub numele de Hugo Cardonalis.
Astfel, munca sa a facilitat cititorului găsirea rapidă a unei porțiuni de text în Scriptură. El nu a împărțit capitolele în versete, ci doar a pus pe marginea textului literele alfabetului la distanțe egale una față de alta, așa cum, de pildă, găsim în colecția Patrologia greacă sau latină. Două secole mai târziu, în 1445, un rabin renumit, Mordecai Nathan, a împărțit capitolele create de cardinalul Hugo în versete așa cum le găsim în Bibliile moderne.
O seamă de cercetători sugerează că Ezdra a fost inspirat de Dumnezeu să facă câteva completări editoriale la unele cărți ale Bibliei cu scopul de a lega împreună câteva secțiuni ale Bibliei sau ca să completeze pasajele finale ale unei cărți. Sugestia pare să fie corectă dacă ținem seama de descoperirile făcute de Yacov Rambsel cu ajutorul codurilor Bibliei. Avem așadar o explicație logică la un număr de probleme din Biblie pe care ateii le‑au folosit ca să atace inspirația și autoritatea Sfintei Scripturi.
Traducerea Vechiului Testament în limba greacă
Faraonul Ptolemeu Filadelful a fost rege al Egiptului în anul 285 î.Hr. Ptolemeu este cunoscut ca un mare savant și iubitor de înțelepciune. El a creat cea mai mare bibliotecă din lumea antică în Alexandria, Egipt. A dorit să aibă în biblioteca sa copii după toate cărțile ce se găseau în vremea aceea. Tradiția iudaică spune că Ptolemeu a trimis reprezentanți în Israel pentru a aduna cei mai mari înțelepți iudei cu scopul de a traduce Biblia ebraică în limba greacă. În vremea aceea, greaca era limbă universală în lumea cunoscută de atunci.
Nevoia iudeilor din Egipt și de pe litoralul Mării Mediterane a facilitat traducerea cărților sacre în limba greacă. Iudeii din diaspora și în special cei din Egipt, căci erau cei mai numeroși, la citirile și la slujbele din sinagogi nu mai înțelegeau limba ebraică și astfel au simțit nevoia traducerii cărților sfinte în limba accesibilă lor, cea greacă. Așa a luat ființă Septuaginta, traducerea greacă a Vechiului Testament, numită așa fiindcă, după cum ne informează Iosif Flavius în lucrarea sa „Antichități iudaice”, la traducerea acesteia au lucrat șaptezeci și doi de bărbați, câte șase din fiecare seminție israelită.
Informația este confirmată și de tradiția creștină. Aceasta ne spune că Dreptul Simeon, care L‑a primit în templu pe pruncul Iisus la patruzeci de zile după naștere, era unul dintre cei șaptezeci și doi de înțelepți care au tradus cărțile Vechiului Testament din ebraică în limba greacă, pe vremea regelui Ptolemeu Filadelful, în secolul al III‑lea î.Hr. Lui i‑a căzut să traducă din profetul Isaia. Pentru că n‑a crezut cuvântul Scripturii că „Fecioara va lua în pântece și va naște fiu” (Isaia 7, 14), prin îngerul Domnului i s‑a vestit că nu va muri până ce nu va vedea cu ochii săi împlinindu‑se această profeție. Din această istorie avem și mărturia că Dumnezeu a vegheat direct asupra traducătorilor și i‑a inspirat cum să traducă textul cu fidelitate din ebraică în limba greacă.
Evreii eleniști, vorbitori de limbă greacă, au folosit această traducere până în jurul anului 128 d.Hr. Apoi evreii au părăsit treptat această traducere și și‑au realizat o alta, deoarece creștinii citau constant din Septuaginta, în special profețiile mesianice, care dovedeau că Iisus din Nazaret a împlinit aceste profeții.
Este interesant de notat că Iisus și Apostolii Săi, precum și scriitorii bisericești din primele veacuri, citează din Septuaginta, și nu din Biblia ebraică, fapt care indică marele respect al creștinilor față de această versiune.
Dintre toate traducerile vechi, de mai mare importanță e traducerea Septuagintei. Afară de însemnătatea critică, aceasta mai are și însemnătate dogmatică, întrucât este textul biblic care are și aprobarea Bisericii. Această autoritate și‑a câștigat‑o prin utilizarea textului ei și de către autorii sfinți ai Noului Testament și, după pilda lor, prin uzul continuu și exclusiv al ei în Biserica veche și în Biserica Ortodoxă, până în zilele noastre. Lucru care nu se poate spune despre textul masoretic sau despre alte traduceri.
Septuaginta are o importanță considerabilă pentru reconstituirea textului original al cărților Vechiului Testament. Cu excepția Pentateuhului samaritean, care datează probabil din secolul al VI‑lea î.Hr., Septuaginta reprezintă cea mai veche traducere într‑o altă limbă a Vechiului Testament. Este mult anterioară celor mai vechi manuscrise biblice ebraice cunoscute până astăzi (cele descoperite la Qumran, în 1947 și în anii următori, datează din secolul al II‑lea î.Hr.).
