5. Istoria mişcării ecumenice
AM văzut că Biserica a avut o viaţă deosebit de zbuciumată şi frământată, mai ales în Biserica romană după anul 1054. Firesc ar fi fost ca creştinii să se intereseze de refacerea unităţii Bisericii pe criteriul mărturisirii dreptei credinţe.
Deşi încercări de refacere a unităţii au existat, din păcate, interesele care primau erau altele decât unitatea în dreapta credinţă mărturisită de cele şapte sinoade ecumenice.
Aceste încercări de unire au pornit totuşi de la o bază dogmatică pe care fiecare parte şi-o revendica ca fiind autentică.
Vom vedea în continuare că ecumenismul propune o unire fundamentată pe alte criterii. Ceea ce n-a reuşit să facă gnosticismul în veacurile primare încearcă acum mişcarea ecumenică. Atunci se dorea asimilarea creştinismului într-o religie sincretistă; [2] acum, după ce în decursul veacurilor au distrus unitatea de credinţă, gnosticii de astăzi doresc înlocuirea creştinismului cu vechea religie gnostică. De aceea, nici nu se pune bază pe învăţătura de credinţă creştină. Ecumenismul doreşte unitatea creştinilor, dar fără doctrina creştină. [3]
Aşadar se ridică câteva întrebări:
Ce este ecumenismul? Când şi cum a apărut? Cine l-a iniţiat? În ce context a apărut? De când sunt ortodocşii implicaţi în acţiuni ecumenice? Care sunt intenţiile declarate şi nedeclarate ale ecumenismului? Se justifică implicarea ortodocşilor în activităţi ecumenice? Care sunt efectele implicării ortodocşilor în mişcarea ecumenică? Care este reacţia ortodocşilor ecumenişti faţă de ceilalţi fraţi ortodocşi? Care trebuie să fie atitudinea creştinului ortodox faţă de ecumenism?
Iată doar câteva întrebări la care vom încerca să răspundem.
5. 1. Ce este ecumenismul? [4]
Ecumenismul este pan-erezia secolului XX, cea mai mare erezie a veacului, erezia ereziilor.
Iată ce spune un mare teolog ortodox, părintele Justin Popovici:
„Ecumenismul este numele de obşte pentru creştinismele mincinoase, pentru bisericile mincinoase ale Europei apusene. În el, se află cu inima lor toate umanismele europene, cu papismul în frunte; iar toate aceste creştinisme mincinoase, toate aceste biserici mincinoase nu sunt nimic altceva decât erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de atot-erezie (pan-erezie). De ce? Fiindcă de-a lungul istoriei, feluritele erezii tăgăduiau sau sluţeau anumite însuşiri ale Dumnezeu-Omului Domnului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeu-Omul în întregime şi pun în locul lui pe omul european. În această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este legiune.”
„Dialogul” contemporan „al dragostei”, care se înfăptuieşte în chipul unui sentimentalism găunos, este în realitate refuzul, pornit din puţinătatea de credinţă, sfinţirii Duhului şi credinţei adevărului (II Tes. 2, 13), adică refuzul singurei iubiri de adevăr (II Tes. 2, 10) mântuitoare. Esenţa dragostei este adevărul şi dragostea viază umblând doar în adevăr. Adevărul este inima fiecărei fapte bune Dumnezeu-omeneşti, deci şi a dragostei: şi fiecare dintre acestea arată şi binevesteşte pe Dumnezeu-Omul Domnul Hristos, Care singur este întruparea şi întruchiparea adevărului dumnezeiesc, adică a-tot-adevărului.
Să nu ne amăgim. Există un dialog al minciunii, atunci când cei care dialoghează se înşeală, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, unii pe alţii. Un astfel de dialog e propriu tatălui minciunii, diavolul, căci mincinos este şi părintele minciunii (Ioan 8, 44).
Propriu este şi pentru toţi împreună-lucrătorii lui cei de bună voie sau fără de voie, atunci când ei voiesc să făptuiască binele lor cu ajutorul răului, să ajungă la adevărul lor cu ajutorul minciunii.
Nu există „dialog al dragostei” fără dialogul adevărului. Altminteri, un astfel de dialog e nefiresc şi mincinos. De aceea şi porunca purtătorului de Hristos Apostol cere: Dragostea să fie nefăţarnică (Rom. 12, 9).
Dezbinarea şi despărţirea umanistă eretică între dragoste şi adevăr este ea însăşi o dovadă a lipsei credinţei Dumnezeu-omeneşti şi a pierderii cumpenei şi gândirii sănătoase duhovniceşti, Dumnezeu-omeneşti.
În orice caz, aceasta nu a fost niciodată şi nu este calea Sfinţilor Părinţi.
Ortodocşii, cu totul înrădăcinaţi şi întemeiaţi împreună cu toţi sfinţii în adevăr şi dragoste, au vestit şi vestesc, din vremurile Apostolilor până astăzi, această dragoste mântuitoare Dumnezeu-omenească faţă de lume şi faţă de toate zidirile lui Dumnezeu. Minimalismul moral şi pacifismul hominist găunos al ecumenismului contemporan nu fac decât un singur lucru: vădesc uscatele lor rădăcini umaniste, filosofia lor bolnavă şi etica lor neputincioasă, cea după predania oamenilor (Coloseni 2, 8).
Şi mai mult, vădesc criza credinţei lor hoministe în adevăr şi nesimţirea lor dochetistă faţă de istoria Bisericii, faţă de comunitatea ei apostolică şi sobornicească, Dumnezeu-omenească, în adevăr şi în dar. Iar cugetarea îndumnezeită şi gândirea sănătoasă apostolică şi patristică binevesteşte prin gura Sf. Maxim Mărturisitorul adevărul credinţei Dumnezeu-omeneşti: „Credinţa e temelia nădejdii şi a dragostei … Căci credinţa face neîndoielnic însuşi adevărul” (500 de capete, P. G., 1189A).
Nu există nici o îndoială că măsura părintească, moştenită de la Apostoli, a dragostei faţă de oameni şi a legăturilor cu ereticii are în întregime un caracter Dumnezeu-omenesc.
Lucrul acesta îl arată de Dumnezeu insuflatele cuvinte ale aceluiaşi sfânt:
„Eu nu doresc ca ereticii să pătimească, nici nu mă bucur de răul lor – ferească Dumnezeu! – ci mai degrabă mă bucur şi împreună mă veselesc de întoarcerea lor; căci ce e mai plăcut celor credincioşi, decât să vadă adunaţi împreună pe copiii cei rătăciţi ai lui Dumnezeu? Nu scriu nici îndemnându-vă să puneţi asprimea înaintea iubirii de oameni – nu aş putea să fiu atât de sălbatic – ci rugându-vă să faceţi şi să lucraţi cele bune pentru toţi oamenii cu luare aminte, şi cu cercare multă, şi făcându-vă tuturor toate după cum are nevoie fiecare de voi. Numai un lucru îl voiesc de la voi: Vă rog să fiţi aspri şi neînduraţi faţă de orice ar putea să ajute la dăinuirea credinţei lor nebuneşti, căci socotesc ură faţă de oameni şi despărţire de dumnezeiasca dragoste ajutorul dat rătăcirii ereticeşti spre mai mare pierzanie a celor ce se ţin de această rătăcire” (Epistola 12, P. G., 91, 465C). [5]
* * *
Năzuinţa unităţii Bisericii, mult dorită de toată creştinătatea, nu poate fi decât binevenită şi binecuvântată de Dumnezeu.
Dar pentru ca această unitate a creştinilor, într-una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, să corespundă unui scop sfânt şi să se înfăptuiască după voia lui Dumnezeu, ar trebui ca acele Biserici înstrăinate şi acele comunităţi creştine eterodoxe, care ar voi sincer să ajungă la această realizare, să adere la dreapta credinţă cu o întreagă participare şi cu o deplină recunoaştere a Adevărului. Biserica Ortodoxă are menirea sacră, cu vreme şi fără vreme, să facă să fie cunoscut Adevărul dreptei credinţe. Dar de dragul unirii Bisericilor nu trebuie ca Biserica Ortodoxă să ajungă la compromisuri ce i-ar aduce vătămare de credinţă.
În această viziune, Biserica-mamă înţelege să primească pe toţi fraţii creştini care s-au îndepărtat de Biserica Ortodoxă, ca şi pe toţi necreştinii care ar voi să se mântuiască şi să primească dreapta credinţă. [6]
Din păcate, mişcarea ecumenică este contrară acestei viziuni de revenire la dreapta credinţă mărturisită de cele şapte sinoade ecumenice. Ea doreşte o unitate adogmatică, o unitate într-un crez nou potrivit pentru o nouă ordine mondială, o religie sincretistă tolerantă, care să ajute la instituirea adorării lui Lucifer, ca religie a noii ere. [7]
Ecumenismul face parte din planul pentru o nouă ordine mondială. Ecumenismul este dictat de interesele politice pentru crearea unui guvern mondial.
[Între timp papa eretic și satanist pregătește o religie unită între creștini și musulmani, numită „Crislam”. Papa este un susținător al politicii sataniste de instauare a unei noi ordini mondiale și a unui guern mondial.]
Bibliografie
[1] Ieromonah Agapit Popovici, „Ecumenismul încotro? O nouă viziune asupra ecumenismului sincretist”, 2003.
[2] „Gnoza voia să facă sinteza religiilor care existau în epoca ei, zoroastrismul, iudaismul, păgânismul grec, politeismul grec, creştinismul” (Alexandrian, Istoria filosofiei oculte, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 79.)
[3] Teologul protestant D. Bonhoeffer susţine că „lumea a ajuns la maturitate într-un „creştinism fără religie”. „Creştinismul fără religie” îl înţelegem ca un „creştinism fără dogme”, redus la slujirea socială. (Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, ed. cit., p. 154 ş. u.) Din această perspectivă, poate fi numit „creştinism socialist”. În esenţa sa, ecumenismul urmăreşte transformarea Bisericilor în mijloace de promovare a ideologiei socialiste în vederea globalizării ei.
[4] Academia Republicii Populare Române, Dicţionarul enciclopedic român, vol. II D-J, Editura Politică, Bucureşti, 1964, dă următoarea definiţie cuvântului ecumenic (gr. oikumene „lume, univers”; IST., REL.), care are un caracter universal; investit cu o autoritate ce se extinde asupra întregii biserici creştine (ex. sinod ecumenic). – Mişcarea ecumenică, mişcare religioasă, apărută în protestantism la începutul sec. al XX-lea, care urmăreşte unificarea tuturor bisericilor creştine pe baza unei platforme religioase minime şi stabilirea unor contacte strânse între ele.
[5] Sf. Justin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, Petru Vodă, 2002, p. 118-120.
[6] Mihai Urzică, Biserica şi viermii cei neadormiţi sau cum lucrează în lume „taina fărădelegii”, Ed. Anastasia, 1998, p. 224.
[7] Pentru amănunte privind mişcarea pentru o nouă eră se pot consulta: Ieromonah Serafim Rose, Ortodoxia şi religia viitorului, Ed. Cartea Moldovei, Chişinău, 1995; Damascene Christensen, Father Seraphim Rose His Life and Works, St. Herman Brotherhood, 2003; Bruno Würtz, New Age, ed. cit.; Bruno Würtz, Confruntări contemporane pe tema viitorului, Ed. Facla, Timişoara, 1990.
