ANEXA IV
[Continuare, Despre convocarea Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe]
3. Toate problematicile contemporane cu privire la subiectele viitorului sinod, nesiguranţa şi schimbarea intenţiei lor, cât şi toate noile schimbări şi „revizuiri” demonstrează un singur lucru fiecărei conştiinţe ortodoxe adevărate: că în prezent nu sunt probleme serioase sau presante care să justifice convocarea şi desfăşurarea unui nou sinod ecumenic al Bisericii Ortodoxe. Şi dacă, totuşi, ar exista vreun subiect vrednic de a fi obiectul convocării şi desfăşurării unui sinod ecumenic, acesta nu este cunoscut de către iniţiatorii, organizatorii şi responsabilii tuturor „Conferinţelor” menţionate mai sus, cu „cataloagele” lor anterioare şi prezente. Dacă nu, atunci cum se explică faptul că începând cu întrunirea de la Constantinopol din 1923, continuând cu cea din Rodos din 1967 şi până la cea de la Geneva din 1976, „tematicile” şi „problematicile” următorului sinod s-au schimbat constant?
Schimbările s-au făcut la număr, organizare, conţinut şi criteriile folosite pentru Catalogul subiectelor care trebuie să constituie lucrarea acestui mare şi unic corp ecleziastic – Sfântul Sinod Ecumenic al Bisericii Ortodoxe, aşa cum a fost şi trebuie să fie. În realitate, toate acestea dovedesc şi sublinează nu numai obişnuita lipsă de consistenţă, ci şi o incapacitate şi eşec evident pentru a înţelege natura ortodoxiei de către cei care vor impune „Sinodul” lor asupra Bisericilor Ortodoxe, în prezent, în situaţia prezentă – o ignoranţă şi neputinţă de a simţi şi a înţelege ce înseamnă cu adevărat sinod ecumenic pentru Biserica Ortodoxă şi pentru pleroma credincioşilor ei care poartă numele de creştini.
Căci dacă ei au simţit şi au făcut aceasta, vor şti mai întâi că niciodată în istoria şi viaţa Bisericii Ortodoxe nu este un singur sinod, ca să nu menţionăm un asemenea eveniment excepţional, plin de har (ca Rusaliile) ca un sinod ecumenic, să caute şi să inventeze subiecte în acest fel artificial pentru lucrarea şi lucrările lui; niciodată nu s-au convocat asemenea conferinţe, congrese, pre-sinoade şi alte întruniri artificiale, necunoscute pentru tradiţia sinodală ortodoxă şi în realitate a împrumutat din organizaţiile occidentale, străine Bisericii lui Hristos.
Realitatea istorică este foarte clară: sfintele Sinoade ale Sfinţilor Părinţi insuflaţi de Dumnezeu, întotdeauna au pus înaintea lor una sau cel mult două sau trei probleme prin gravitatea extremă a marilor erezii şi schisme care au denaturat credinţa ortodoxă, au fărâmiţat Biserica şi au primejduit grav mântuirea sufletelor oamenilor, mântuirea poporului ortodox al lui Dumnezeu şi a întregii creaţii a lui Dumnezeu. De aceea, sinoadele ecumenice au avut întotdeauna un caracter hristologic, soteriologic, ecleziologic, care înseamnă că singurul lor subiect central – vestea lor cea bună – a fost întotdeauna Dumnezeul-Om Iisus Hristos şi mântuirea noastră în El, îndumnezeirea noastră în El. Da, El – Fiul lui Dumnezeu, Cel Unul născut şi consubstanţial, întrupat; El – Capul veşnic al Trupului Bisericii pentru mântuirea şi îndumnezeirea omului; El – în întregime în Biserică prin harul Duhului Sfânt, prin credinţa adevărată în El, prin credinţa ortodoxă.
Aceasta este cu adevărat tema ortodoxă, apostolică şi patristică, tema nemuritoare a Bisericii Dumnezeului-Om pentru toate vremurile, trecut, prezent şi viitor. Numai acesta poate fi subiectul oricărui posibil viitor sinod ecumenic al Bisericii Ortodoxe, iar nu vreun catalog de subiecte scolastic-protestante, care nu au nici o legătură cu viaţa duhovnicească şi experienţa ortodoxiei apostolice de-a lungul veacurilor, căci nu e nimic mai mult decât o serie de teoreme anemice, umaniste. Universalitatea veşnică a Bisericii Ortodoxe şi a tuturor sinoadelor ei ecumenice constă în Persoana atotcuprinzătoare a Dumnezeului-Om, Domnul Hristos. Aceasta este realitatea centrală şi universală, tema sinoadelor ortodoxe, aceasta este taina şi realitatea unică a Dumnezeului-Om peste care se zideşte şi se sprijină Biserica Ortodoxă a lui Hristos cu toate sinoadele ecumenice şi întreaga ei realitate istorică. Pe această temelie, noi trebuie să construim chiar şi astăzi, în priveliştea cerului şi a pământului, iar nu pe subiectele scolastic protestante şi umaniste folosite de delegaţiile din Constantinopol şi Moscova, care în acest moment amar şi critic al istoriei se prezintă a fi „conducători şi reprezentanţi” ai Bisericii Ortodoxe în lume.
4. Din documentele ultimei Conferinţe pre-sinodale de la Geneva, ca şi în situaţiile anterioare similare, este limpede că delegaţiile ecleziastice de la Constantinopol şi Moscova diferă puţin una de cealaltă cu privire la problemele şi temele stabilite ca subiect de lucru pentru viitorul sinod. Ele au aceleaşi subiecte, aproape acelaşi limbaj, aceeaşi mentalitate, aceleaşi ambiţii. Totuşi, lucrul acesta nu surprinde. Pe cine reprezintă acestea acum cu adevărat, ce Biserică şi care popor al lui Dumnezeu? Ierarhia de la Constantinopol la aproape toate întrunirile pan-ortodoxe, constă în primul rând în mitropoliţi şi episcopi titulari, în păstori fără turme şi fără responsabilitate pastorală concretă înaintea lui Dumnezeu şi a propriei lor turme vii. Pe cine reprezintă ei şi pe cine vor reprezenta la viitorul sinod? Printre reprezentanţii oficiali ai Patriarhiei Ecumenice nu sunt ierarhi din insulele greceşti, unde se găsesc adevărate turme ortodoxe; nu sunt deloc episcopi diocezani greci din Europa şi America, ca să nu mai pomenim de alţi episcopi din Rusia, America, Japonia, Africa, care au turme ortodoxe mari şi teologi ortodocşi foarte buni.
Pe de altă parte, actuala delegaţie de la Patriarhia Moscovei reprezintă marea Biserică de sfinţi şi mucenici ai Rusiei şi milioanele de mucenici şi mărturisitori ai ei, numai de Dumnezeu ştiuţi? Socotind după cele ce declară şi apără aceste delegaţii oriunde călătoresc în afara Uniunii Sovietice, ele nici nu reprezintă, nici nu exprimă spiritul şi atitudinea adevărată a Bisericii Ortodoxe Ruse şi a turmei sale ortodoxe credincioase, căci foarte adesea aceste delegaţii pun lucrurile Cezarului înaintea lucrurilor lui Dumnezeu.
Totuşi, porunca scripturistică este astfel: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5, 29). Mai mult, este corect, este ortodox să ai asemenea reprezentanţi ai Bisericilor Ortodoxe la diferite întruniri ortodoxe la Rodos sau la Geneva?
Reprezentanţii Constantinopolului, care au început acest sistem al reprezentării Bisericilor Ortodoxe la sinoade şi cei care acceptă acest principiu care, potrivit teoriei lor, este în concordanţă cu „sistemul de Biserici locale autocefale şi autonome” – au uitat că un asemenea principiu contrazice tradiţia sinodală a ortodoxiei. Din nefericire, acest principiu de reprezentare a fost acceptat repede de către toţi ceilalţi ortodocşi: uneori tacit, alteori cu voturi de protest, dar uitând că Biserica Ortodoxă, în natura ei şi în constituţia ei neschimbată dogmatic este episcopală şi centrată în episcopi. Căci episcopul şi credincioşii adunaţi în jurul lui sunt expresia şi manifestarea Bisericii ca Trup al lui Hristos, mai ales în Sfânta Liturghie: Biserica este apostolică şi universală numai datorită episcopilor ei, în măsura în care ei sunt capii unităţilor ecleziastice adevărate, eparhiile.
În acelaşi timp, celelalte forme schimbătoare de organizare bisericească mai târzii din punct de vedere istoric: mitropolii, arhiepiscopii, patriarhii, pentarhii, autocefalii, autonomii, etc., totuşi, oricât de multe ar fi sau vor fi, nu pot avea şi nu au o semnificaţie hotărâtoare şi fermă în sistemul sinodal al Bisericii Ortodoxe. Mai mult, ele pot constitui o oprelişte în funcţionarea corectă a principiului sinodal dacă împiedică şi resping caracterul şi structura episcopală a Bisericii şi a Bisericilor.
Fără îndoială, trebuie să aflăm diferenţa principală dintre ortodoxie şi ecleziologia papală. Dacă este aşa, atunci cum poate fi reprezentată potrivit principiului delegaţiei, adică de acelaşi număr de delegaţi, de pildă, Bisericile cehă şi română. Sau într-o măsură şi mai mare, Patriarhiile din Rusia şi Constantinopol? Ce grupuri de credincioşi reprezintă primii episcopi şi ce grupuri de credincioşi reprezintă cei de ai doilea?
De curând, Patriarhia din Constantinopol a dat o mulţime de episcopi şi mitropoliţi, aproape toţi titulari fictivi. Poate că aceasta este o măsură pregătitoare pentru a garanta la viitorul „Sinod Ecumenic” prin mulţimea lor de titluri, majoritatea voturilor pentru ambiţiile neo-papale ale Patriarhiei de la Constantinopol? Pe de altă parte, Bisericilor cu râvnă apostolică în lucrarea misionară, cum ar fi Mitropolia Americană, Biserica Rusă din străinătate, Biserica Japoneză şi altora, nu le este îngăduit nici un singur reprezentant!
Unde se află în toate astea principiul universal al ortodoxiei? Ce fel de sinod ecumenic al Bisericii Ortodoxe a lui Hristos va fi acesta? Deja la Conferinţa de la Geneva, Ignatie, Mitropolit din Laodicea şi reprezentant al Patriarhiei Antiohiei, a spus cu tristeţe: „Înţeleg tulburarea, căci răul determină experienţa sinodală care este temelia Bisericii Ortodoxe.”
5. Cu toate acestea, Constantinopolul şi alţii, nu pot aştepta convocarea „sinodului”. Mai întâi potrivit dorinţelor şi insistenţelor lor, „Prima Conferinţă Pre Sinodală” de la Geneva a hotărât că „sinodul trebuie să se convoace cât mai repede cu putinţă”, că acest sinod trebuie să aibă o „durată scurtă” şi că trebuie „să ia în considerare un număr mic de subiecte”. Sunt numite cele zece subiecte alese.
Primele patru subiecte sunt: diaspora, problema autocefaliei ecleziastice şi condiţiile pentru proclamarea ei, dipticurile – adică, ordinea priorităţii Bisericilor Ortodoxe. Obiectivitatea evanghelică ne obligă să observăm că preşedintele prezidiului Conferinţei pre sinodale, Mitropolitul Meliton, a condus un sinod în mod despotic şi nepotrivit. Lucrul acesta este clar din fiecare pagină a documentelor publicate ale conferinţei. Se afirmă limpede şi deschis că „Acest Sfânt şi Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe, care se pregăteşte nu trebuie privit ca unic, excluzând convocarea ulterioară a Sfintelor şi Marilor Sinoade” („Documente”, p. 18, 20, 50, 55, 60). Cu privire la toate astea, o conştiinţă cu simţire evanghelică nu poate decât să pună următoarea întrebare: care sunt concluziile reale ale unui sinod convocat într-o asemenea grabă şi într-o manieră atât de arbitrară?
[Prezentarea anexei IV va continua în articolul următor.]
Bibliografie
[1] Ieromonah Agapit Popovici, „Ecumenismul încotro? O nouă viziune asupra ecumenismului sincretist”, 2003.
