Opinii despre inspirația verbală în teologia ortodoxă din secolul XX
Studiind opiniile teologilor ortodocși români din secolul XX care au influențat și influențează gândirea clerului ortodox, am constatat că majoritatea îi iau ca reper pe pr. prof. Haralambie Rovența și Vasile Gheorghiu, ale căror opinii despre inspirația Sfintei Scripturi sunt preluate de teologii care le‑au urmat.
Drd. Simion Todoran, în articolul său „Despre inspirația Sfintei Scripturi” [1], citează atât pe V. Prelipcean, cât și pe Haralambie Rovența. V. Prelipcean, în manualul de Studiul Vechiului Testament, apărut în mai multe ediții, citează opiniile lui Haralambie Rovența. Prof. diacon Nicolae I. Nicolaescu preia opiniile lui Vasile Gheorghiu, care a trăit și activat în prima jumătate a secolului XX. Prof. Nicolaescu, ca și Vasile Prelipcean, consideră inspirația verbală o concepție eronată [2].
Pr. dr. Petre Semen nu se pronunță categoric împotriva inspirației verbale, însă afirmă că „textul Sfintei Scripturi ne arată lămurit că fondul legilor mozaice a fost inspirat de Dumnezeu, iar forma expunerii lor în scris aparține lui Moise” [3].
Dr. Constantin Voicu, în articolul „Concepția patristică despre Tradiția biblică” [4], amintește că Sfântul Iustin Martirul arată că autorii inspirați ai Sfintei Scripturi erau „ca niște harfe strunite de Sfântul Duh”, iar Atenagora îi aseamănă cu un „fluier în mâna fluierașului”, dar preia opinia criticilor raționaliști și consideră că părerile acestor scriitori bisericești sunt eronate [5].
Sf. Teofil al Antiohiei se apropie mult și el de Sf. Iustin Martirul și Filosoful în ceea privește concepția despre inspirație. Așa se face că acum, la începutul secolului XXI, teologia biblică ortodoxă din țara noastră a rămas tributară obiecțiilor criticii negative de la sfârșitul secolului al XIX‑lea și începutul secolului XX.
Dumnezeu i‑a inspirat pe autorii sfintelor cărți să scrie în cuvinte exacte mesajul Lui. Cuvintele nu sunt alese de aghiograf, ci de Dumnezeu, nici timpul verbului și nici topica nu sunt lăsate la voia întâmplării. Dumnezeu, în atotputernicia Sa, a purtat de grijă ca ceea ce a revelat în cărțile Sfintei Scripturi să se traducă corect și fără greșeală în limbile tuturor neamurilor.
Primul exemplu este Septuaginta (traducerea în limba greacă a Vechiului Testament). Ştim bine că această traducere a fost făcută cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Cunoaștem din Tradiția Bisericii faptul că Dreptul Simeon a fost unul dintre cei 72 de traducători ai Septuagintei. El a tradus cartea proorocului Isaia. Şi pentru că stăruia să traducă profeția de la Isaia 7, 14 după cum i se părea lui logic din punct de vedere omenesc, îngerul i‑a vestit că nu va muri până nu va vedea împlinită această profeție. Şi așa s‑a întâmplat.
Este bine de știut că învățătura Bisericii Ortodoxe nu trebuie confundată cu opiniile teologilor ortodocși mai noi, școliți în Occident și influențați în gândire de critica negativă și de diverse opinii heterodoxe.
Drd. Simion Todoran, deși preia opiniile teologilor autori de manuale, totuși amintește faptul că „unii dintre Părinții Bisericii, urmând tradiția vechilor evrei, înțeleg și ei inspirația cam în același sens, susținând că întreaga materie, până la fiecare expresie, ar fi fost dictată de Duhul Sfânt (ex. Sf. Iustin Martirul și Filosoful, Atenagora, Sf. Teofil al Antiohiei etc.)”.
Așadar putem observa că învățătura despre inspirație a teologilor contemporani diferă de cea a Părinților Bisericii. Există câteva obiecții pe care unii teologi ortodocși le amintesc atunci când resping inspirația verbală.
1. Se obiectează că, dacă am admite inspirația verbală, aceasta ar privi doar originalele, în ebraică și greacă, nu copiile și traducerile [6]. Răspundem că atâta vreme cât textul copiilor reproduce identic originalele, mesajul transmis nu are de suferit. Traducerile inițiale, în alte limbi, s‑au făcut sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu, chiar dacă criticii consideră traducerile servile originalelor, acuzând traducătorii că au folosit ebraisme, sau grecisme, sau topica limbilor originale. Tocmai în aceasta constă valoarea traducerii, în aceea că reproduce cât mai fidel textul original. Probleme apar abia în vremurile noastre, când, sub presiunea criticii negative și a ecumenismului, noile traduceri se abat de la textul original sau chiar sunt tipărite cu greșeli.
2. Se obiectează că în cazul inspirației verbale sunt absolut inexplicabile deosebirile de stil și frazeologie la autorii sfinți [7]. Răspundem că deosebirile de frazeologie și de stil sunt cât se poate de explicabile. Dumnezeu a dorit să se folosească exact de persoanele pe care le‑a ales ca să aștearnă în scris mesajul Său adresat omenirii. Stilul și frazeologia nu‑L împiedică cu nimic pe Dumnezeu să‑Și transmită Cuvântul Său revelat. Dumnezeu este atotputernic și ce este cu neputință la om este cu putință la Dumnezeu.
3. Se obiectează că inspirația verbală nu poate fi admisă și pentru motivul că scriitorii sfinți ai Noului Testament, atunci când citează texte din Vechiul Testament, nu fac acest lucru după originalul ebraic, ci, în cele mai multe cazuri, citează textele după traducerea greacă a Septuagintei sau, uneori, și după memorie [8]. Răspundem că această obiecție este de‑a dreptul copilărească. De ce ar cita autorii Noului Testament din originalul ebraic, când Dumnezeu a inspirat traducerea Vechiului Testament tocmai pentru a fi folosită de creștini? Septuaginta este un text inspirat asemenea originalului folosit de evrei.
Athanase Negoiță spune că „Filon credea în inspirația verbală a cărților sfinte nu numai în original, ci și în traducerea greacă” [9]. Dacă recunoaștem că întreaga Scriptură este inspirată, atunci și așa‑zisele citări din memorie sunt inspirate și nu sunt întâmplătoare.
Cel mai puternic argument în favoarea inspirației verbale este codul Bibliei, despre care vom discuta în această carte. De asemenea, codul Bibliei vine să susțină tradiția iudaică conform căreia Tora a fost transmisă lui Moise literă cu literă. Mai mult, același cod pare să confirme faptul că și celelalte cărți ale Vechiului Testament sunt inspirate de Dumnezeu literă cu literă.
Cei mai mulți teologi ortodocși, și nu numai, leagă inspirația verbală de transformarea aghiografului într‑un instrument pasiv și mecanic, ceea ce mi se pare exagerat. Generație după generație, teologii copiază aceleași opinii critice la adresa inspirației pe care o numim verbală. Critica negativă a supus textul biblic analizei în fel și chip, sub aspect istoric, arheologic, teologic, lingvistic etc., încercând să combată inspirația și originea divină a acestuia.
Pentru majoritatea teologilor contemporani, noutatea constă în aceea că acum textul biblic poate fi supus unei analize matematice și statistice, de data aceasta pentru a dovedi că textul este semnat de Dumnezeu, astfel încât generația sceptică de astăzi să primească dovada pe care evreii și creștinii o mărturisesc de la început, și anume faptul că autorul Bibliei este Dumnezeu, iar Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu așternut în scris și adresat întregii omeniri.
Dacă până acum teologii au acceptat metodele criticii negative de analiză a textului biblic, acum a venit vremea să accepte și critica pozitivă, matematică și statistică, ce evidențiază faptul că Dumnezeu a semnat textul biblic pentru a dovedi scepticilor că El este autorul Sfintei Scripturi. Mai mult, ca și în cazul semnăturii electronice, această semnătură poate dovedi atât autenticitatea, cât și integritatea textului.
Sf. Scriptură este Cuvântul lui Dumnezeu așternut în scris.
Sf. Scriptură este Cuvânt viu dătător de viață.
Note.
[1] Drd. Simion Todoran, „Despre inspirația Sfintei Scripturi”, Studii Teologice, nr. 5‑6, 1984, p. 346.
[2] Diacon Nicolae I. Nicolaescu, Studiul Noului Testament, pentru institutele teologice, ediția a III‑a, EIBMBOR, București, 1983, p. 30.
[3] Vom vedea pe parcursul acestei cărți că tradiția iudaică, conform căreia Pentateuhul a fost dictat de Dumnezeu literă cu literă, este mai aproape de adevăr decât opiniile criticilor raționaliști.
[4] Arhid. dr. Constantin Voicu, „Concepția patristică despre Tradiția biblică”, Mitropolia Ardealului, nr. 7‑8, 1985, p. 410. Aceeași informație o găsim și la drd. Simion Todoran, art. cit., p. 335.
[5] Dr. Constantin Voicu citează pe Frank Gavin, Some Aspects of Contemporary Greek Orthodox Thought, Milwaukee, Londra, 1923, pp. 22‑23.
[6] Pr. prof. Vasile Prelipcean, Studiul Vechiului Testament, ed. a IV‑a, Editura Renașterea, Cluj‑Napoca, 2006, p. 62; drd. Simion Todoran, art. cit., p. 346.
[7] Pr. prof. Vasile Prelipcean, op. cit., p. 62; drd. Simion Todoran îl citează pe Haralambie Rovența; diacon Nicolae I. Nicolaescu, op.cit., p. 30.
[8] Pr. prof. Vasile Prelipcean, op. cit., p. 62; drd. Simion Todoran, în articolul amintit, îl citează pe pr. prof. Vasile Prelipcean.
[9] Pr. prof. Athanase Negoiță, Istoria religiei. Vechiul Testament, ediția a II‑a, Editura Sofia, București, 2006, p. 245.
