[Continuăm cu prezentarea capitolului 4: Biserica în lupta pentru apărarea dreptei credinţe.]
Să urmărim pe scurt ce se întâmplă în Apus după anul 1054. O privire de ansamblu asupra vieţii Bisericii ne permite să observăm că până la schisma de la anul 1054, Biserica a putut păstra unitatea eclezială şi de credinţă, în pofida faptului că probleme şi dispute încep să apară după căderea imperiului de Apus, la anul 476.
Lipsa sau slaba comunicare dintre Răsărit şi Apus a favorizat răspândirea inovaţiilor în cadrul Bisericii latine. Deosebirile de ordin cultural şi lingvistic au jucat şi de această dată un rol decisiv în schisma cea mai serioasă şi cea mai vastă dintre toate. [2]
Pe de altă parte, căderea imperiului a determinat modificări în structura Bisericii latine, legate de prerogativele pe care Biserica latină le împrumută de la puterea imperială căzută.
Ideea că Biserica latină este un imperiu – aici îşi are originea!
Dar să ne continuăm călătoria noastră imaginară prin viaţa Bisericii latine şi a societăţii occidentale.
După anul 1000, criza din Biserica romană şi din societatea occidentală se va accentua mereu. La anul 1014 se generalizează folosirea simbolului de credinţă cu adaosul „Filioque”, care va favoriza declanşarea schismei de la 1054.
Pericolul care venea din partea arabilor a făcut ca occidentul să organizeze mai multe cruciade care să înlăture pericolul cuceririi de către arabi a locurilor sfinte. Din păcate, până să ajungă a se lupta cu păgânii, cruciaţii se porneau pe jefuirea populaţiei ortodoxe. Dispreţul latinilor faţă de ortodocşi a culminat cu cucerirea Constantinopolului de către latini, la anul 1204.
Nimic nu a fost cruţat: au fost distruse şi jefuite biserici, mânăstiri, biblioteci şi case particulare. „Mitul pietăţii cruciaţilor din Apus trebuie spulberat. Ei au provocat distrugeri imense pretutindeni în Europa Răsăriteană şi Orientul Mijlociu.” [3]
Solicitările de ajutor militar venite din partea împăraţilor bizantini, au dat posibilitatea papei să-i şantajeze pe ortodocşi, condiţionând oferirea ajutorului de acceptarea unirii cu Roma, cu condiţiile impuse de papalitate. Acest şantaj a fost menţinut până la căderea Constantinopolului, în 1453.
După schismă, încep să apară numeroase ordine monahale şi cavalereşti, fiecare cu regula lui. Inevitabil, toate acestea dovedeau apariţia unei crize în gândirea creştină din occident. Să amintim: pe cartusieni 1086, cistercieni 1098, carmeliţi 1156, franciscani 1209, dominicani 1215. Între 1118-1314, şi-au făcut simţită prezenţa şi influenţa cavalerii templieri, care mai târziu îşi vor continua existenţa în mijlocul francmasonilor. [4]
Observăm, de asemenea, că în sec. XII încep să apară primele traduceri de filosofie şi ocultism din limba arabă, care vor influenţa apoi întreaga gândire occidentală. [5]
În paralel cu ordinele monahale amintite mai sus, sec. XIII este marcat de activitatea a numeroase mişcări pietiste. Această multitudine de mişcări şi ordine denotă o dată în plus criza spirituală din epocă, existentă în cadrul societăţii occidentale.
Cu sec. XIV îşi face apariţia un nou curent cunoscut sub numele de umanism, care va crea premisele pentru o gândire reformistă şi care a avut ca reprezentanţi pe Jan Hus, John Wyclif şi Savanarola. Secolul XVI cunoaşte un nou curent, cel al renaşterii interesului pentru cultura antică, păgână, dublat de declanşarea reformei protestante, începută de Martin Luther, călugăr, canonic şi membru al grupării rosicruciene.
Criza de spiritualitate din occident a favorizat răspândirea ocultismului şi a alchimiei, care pe nesimţite au alterat sistemul creştin de valori, ducând inevitabil, pe de o parte, la noi rupturi în cadrul Bisericii romane iar pe de altă parte, între Biserică şi societate. [6]
Aşadar, în secolele XIV-XV, prereformatori ca Jan Hus, John Wyclif, Savanarola clatină Biserica romană, ca mai apoi, în sec. al XVI-lea, Luther, Zwingli şi Calvin să producă noi răni în sânul Bisericii.
[Pentru a nu lungi prea mult acest articol voi continua capitolul 4 în articolul următor.]
Bibliografie
[1] Ieromonah Agapit Popovici, „Ecumenismul încotro? O nouă viziune asupra ecumenismului sincretist”, 2003.
[2] Michael Harper, op. cit., p. 132.
[3] Michael Harper, op. cit., p. 145-146.
[4] Christian Jacq, Francmasoneria. Istorie şi iniţiere, Ed. Venus şi Schei, Bucureşti-Braşov, 1994, p. 124-128.
[5] Françoise Bonardel, Hermetismul, Editura de Vest, Timişoara, 1992, p. 69; Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. III, p. 203; Alexandrian, Istoria filosofiei oculte, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 156.
[6] Pentru amănunte se poate consulta Alexandrian, Istoria filosofiei oculte, ed. cit.
