Codul Bibliei

ANEXA IV

[Continuare, Despre convocarea Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe]

3. Toate problematicile contemporane cu privire la subiectele viitorului sinod, nesiguranţa şi schimbarea intenţiei lor, cât şi toate noile schimbări şi „revizuiri” demonstrează un singur lucru fiecărei conştiinţe ortodoxe adevărate: că în prezent nu sunt probleme serioase sau presante care să justifice convocarea şi desfăşurarea unui nou sinod ecumenic al Bisericii Ortodoxe. Şi dacă, totuşi, ar exista vreun subiect vrednic de a fi obiectul convocării şi desfăşurării unui sinod ecumenic, acesta nu este cunoscut de către iniţiatorii, organizatorii şi responsabilii tuturor „Conferinţelor” menţionate mai sus, cu „cataloagele” lor anterioare şi prezente. Dacă nu, atunci cum se explică faptul că începând cu întrunirea de la Constantinopol din 1923, continuând cu cea din Rodos din 1967 şi până la cea de la Geneva din 1976, „tematicile” şi „problematicile” următorului sinod s-au schimbat constant?

Schimbările s-au făcut la număr, organizare, conţinut şi criteriile folosite pentru Catalogul subiectelor care trebuie să constituie lucrarea acestui mare şi unic corp ecleziastic – Sfântul Sinod Ecumenic al Bisericii Ortodoxe, aşa cum a fost şi trebuie să fie. În realitate, toate acestea dovedesc şi sublinează nu numai obişnuita lipsă de consistenţă, ci şi o incapacitate şi eşec evident pentru a înţelege natura ortodoxiei de către cei care vor impune „Sinodul” lor asupra Bisericilor Ortodoxe, în prezent, în situaţia prezentă – o ignoranţă şi neputinţă de a simţi şi a înţelege ce înseamnă cu adevărat sinod ecumenic pentru Biserica Ortodoxă şi pentru pleroma credincioşilor ei care poartă numele de creştini.

Căci dacă ei au simţit şi au făcut aceasta, vor şti mai întâi că niciodată în istoria şi viaţa Bisericii Ortodoxe nu este un singur sinod, ca să nu menţionăm un asemenea eveniment excepţional, plin de har (ca Rusaliile) ca un sinod ecumenic, să caute şi să inventeze subiecte în acest fel artificial pentru lucrarea şi lucrările lui; niciodată nu s-au convocat asemenea conferinţe, congrese, pre-sinoade şi alte întruniri artificiale, necunoscute pentru tradiţia sinodală ortodoxă şi în realitate a împrumutat din organizaţiile occidentale, străine Bisericii lui Hristos.

Realitatea istorică este foarte clară: sfintele Sinoade ale Sfinţilor Părinţi insuflaţi de Dumnezeu, întotdeauna au pus înaintea lor una sau cel mult două sau trei probleme prin gravitatea extremă a marilor erezii şi schisme care au denaturat credinţa ortodoxă, au fărâmiţat Biserica şi au primejduit grav mântuirea sufletelor oamenilor, mântuirea poporului ortodox al lui Dumnezeu şi a întregii creaţii a lui Dumnezeu. De aceea, sinoadele ecumenice au avut întotdeauna un caracter hristologic, soteriologic, ecleziologic, care înseamnă că singurul lor subiect central – vestea lor cea bună – a fost întotdeauna Dumnezeul-Om Iisus Hristos şi mântuirea noastră în El, îndumnezeirea noastră în El. Da, El – Fiul lui Dumnezeu, Cel Unul născut şi consubstanţial, întrupat; El – Capul veşnic al Trupului Bisericii pentru mântuirea şi îndumnezeirea omului; El – în întregime în Biserică prin harul Duhului Sfânt, prin credinţa adevărată în El, prin credinţa ortodoxă.

Aceasta este cu adevărat tema ortodoxă, apostolică şi patristică, tema nemuritoare a Bisericii Dumnezeului-Om pentru toate vremurile, trecut, prezent şi viitor. Numai acesta poate fi subiectul oricărui posibil viitor sinod ecumenic al Bisericii Ortodoxe, iar nu vreun catalog de subiecte scolastic-protestante, care nu au nici o legătură cu viaţa duhovnicească şi experienţa ortodoxiei apostolice de-a lungul veacurilor, căci nu e nimic mai mult decât o serie de teoreme anemice, umaniste. Universalitatea veşnică a Bisericii Ortodoxe şi a tuturor sinoadelor ei ecumenice constă în Persoana atotcuprinzătoare a Dumnezeului-Om, Domnul Hristos. Aceasta este realitatea centrală şi universală, tema sinoadelor ortodoxe, aceasta este taina şi realitatea unică a Dumnezeului-Om peste care se zideşte şi se sprijină Biserica Ortodoxă a lui Hristos cu toate sinoadele ecumenice şi întreaga ei realitate istorică. Pe această temelie, noi trebuie să construim chiar şi astăzi, în priveliştea cerului şi a pământului, iar nu pe subiectele scolastic protestante şi umaniste folosite de delegaţiile din Constantinopol şi Moscova, care în acest moment amar şi critic al istoriei se prezintă a fi „conducători şi reprezentanţi” ai Bisericii Ortodoxe în lume.

4. Din documentele ultimei Conferinţe pre-sinodale de la Geneva, ca şi în situaţiile anterioare similare, este limpede că delegaţiile ecleziastice de la Constantinopol şi Moscova diferă puţin una de cealaltă cu privire la problemele şi temele stabilite ca subiect de lucru pentru viitorul sinod. Ele au aceleaşi subiecte, aproape acelaşi limbaj, aceeaşi mentalitate, aceleaşi ambiţii. Totuşi, lucrul acesta nu surprinde. Pe cine reprezintă acestea acum cu adevărat, ce Biserică şi care popor al lui Dumnezeu? Ierarhia de la Constantinopol la aproape toate întrunirile pan-ortodoxe, constă în primul rând în mitropoliţi şi episcopi titulari, în păstori fără turme şi fără responsabilitate pastorală concretă înaintea lui Dumnezeu şi a propriei lor turme vii. Pe cine reprezintă ei şi pe cine vor reprezenta la viitorul sinod? Printre reprezentanţii oficiali ai Patriarhiei Ecumenice nu sunt ierarhi din insulele greceşti, unde se găsesc adevărate turme ortodoxe; nu sunt deloc episcopi diocezani greci din Europa şi America, ca să nu mai pomenim de alţi episcopi din Rusia, America, Japonia, Africa, care au turme ortodoxe mari şi teologi ortodocşi foarte buni.

Pe de altă parte, actuala delegaţie de la Patriarhia Moscovei reprezintă marea Biserică de sfinţi şi mucenici ai Rusiei şi milioanele de mucenici şi mărturisitori ai ei, numai de Dumnezeu ştiuţi? Socotind după cele ce declară şi apără aceste delegaţii oriunde călătoresc în afara Uniunii Sovietice, ele nici nu reprezintă, nici nu exprimă spiritul şi atitudinea adevărată a Bisericii Ortodoxe Ruse şi a turmei sale ortodoxe credincioase, căci foarte adesea aceste delegaţii pun lucrurile Cezarului înaintea lucrurilor lui Dumnezeu.

Totuşi, porunca scripturistică este astfel: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5, 29). Mai mult, este corect, este ortodox să ai asemenea reprezentanţi ai Bisericilor Ortodoxe la diferite întruniri ortodoxe la Rodos sau la Geneva?

Reprezentanţii Constantinopolului, care au început acest sistem al reprezentării Bisericilor Ortodoxe la sinoade şi cei care acceptă acest principiu care, potrivit teoriei lor, este în concordanţă cu „sistemul de Biserici locale autocefale şi autonome” – au uitat că un asemenea principiu contrazice tradiţia sinodală a ortodoxiei. Din nefericire, acest principiu de reprezentare a fost acceptat repede de către toţi ceilalţi ortodocşi: uneori tacit, alteori cu voturi de protest, dar uitând că Biserica Ortodoxă, în natura ei şi în constituţia ei neschimbată dogmatic este episcopală şi centrată în episcopi. Căci episcopul şi credincioşii adunaţi în jurul lui sunt expresia şi manifestarea Bisericii ca Trup al lui Hristos, mai ales în Sfânta Liturghie: Biserica este apostolică şi universală numai datorită episcopilor ei, în măsura în care ei sunt capii unităţilor ecleziastice adevărate, eparhiile.

În acelaşi timp, celelalte forme schimbătoare de organizare bisericească mai târzii din punct de vedere istoric: mitropolii, arhiepiscopii, patriarhii, pentarhii, autocefalii, autonomii, etc., totuşi, oricât de multe ar fi sau vor fi, nu pot avea şi nu au o semnificaţie hotărâtoare şi fermă în sistemul sinodal al Bisericii Ortodoxe. Mai mult, ele pot constitui o oprelişte în funcţionarea corectă a principiului sinodal dacă împiedică şi resping caracterul şi structura episcopală a Bisericii şi a Bisericilor.

Fără îndoială, trebuie să aflăm diferenţa principală dintre ortodoxie şi ecleziologia papală. Dacă este aşa, atunci cum poate fi reprezentată potrivit principiului delegaţiei, adică de acelaşi număr de delegaţi, de pildă, Bisericile cehă şi română. Sau într-o măsură şi mai mare, Patriarhiile din Rusia şi Constantinopol? Ce grupuri de credincioşi reprezintă primii episcopi şi ce grupuri de credincioşi reprezintă cei de ai doilea?

De curând, Patriarhia din Constantinopol a dat o mulţime de episcopi şi mitropoliţi, aproape toţi titulari fictivi. Poate că aceasta este o măsură pregătitoare pentru a garanta la viitorul „Sinod Ecumenic” prin mulţimea lor de titluri, majoritatea voturilor pentru ambiţiile neo-papale ale Patriarhiei de la Constantinopol? Pe de altă parte, Bisericilor cu râvnă apostolică în lucrarea misionară, cum ar fi Mitropolia Americană, Biserica Rusă din străinătate, Biserica Japoneză şi altora, nu le este îngăduit nici un singur reprezentant!

Unde se află în toate astea principiul universal al ortodoxiei? Ce fel de sinod ecumenic al Bisericii Ortodoxe a lui Hristos va fi acesta? Deja la Conferinţa de la Geneva, Ignatie, Mitropolit din Laodicea şi reprezentant al Patriarhiei Antiohiei, a spus cu tristeţe: „Înţeleg tulburarea, căci răul determină experienţa sinodală care este temelia Bisericii Ortodoxe.”

5. Cu toate acestea, Constantinopolul şi alţii, nu pot aştepta convocarea „sinodului”. Mai întâi potrivit dorinţelor şi insistenţelor lor, „Prima Conferinţă Pre Sinodală” de la Geneva a hotărât că „sinodul trebuie să se convoace cât mai repede cu putinţă”, că acest sinod trebuie să aibă o „durată scurtă” şi că trebuie „să ia în considerare un număr mic de subiecte”. Sunt numite cele zece subiecte alese.

Primele patru subiecte sunt: diaspora, problema autocefaliei ecleziastice şi condiţiile pentru proclamarea ei, dipticurile – adică, ordinea priorităţii Bisericilor Ortodoxe. Obiectivitatea evanghelică ne obligă să observăm că preşedintele prezidiului Conferinţei pre sinodale, Mitropolitul Meliton, a condus un sinod în mod despotic şi nepotrivit. Lucrul acesta este clar din fiecare pagină a documentelor publicate ale conferinţei. Se afirmă limpede şi deschis că „Acest Sfânt şi Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe, care se pregăteşte nu trebuie privit ca unic, excluzând convocarea ulterioară a Sfintelor şi Marilor Sinoade” („Documente”, p. 18, 20, 50, 55, 60). Cu privire la toate astea, o conştiinţă cu simţire evanghelică nu poate decât să pună următoarea întrebare: care sunt concluziile reale ale unui sinod convocat într-o asemenea grabă şi într-o manieră atât de arbitrară?

[Prezentarea anexei IV va continua în articolul următor.]

Bibliografie

[1] Ieromonah Agapit Popovici, „Ecumenismul încotro? O nouă viziune asupra ecumenismului sincretist”, 2003.

ANEXA IV

Despre convocarea Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe

Arhimandritul Justin Popovici

URMĂTOAREA scrisoare a fost adresată de către Arhim. Dr. Justin Popovici spre fericită pomenire, părintele duhovnicesc al Mânăstirii Chelie Valjevo (Yugoslavia), Episcopului Jovan de Sabac şi ierarhiei sârbe, la 7 mai 1977, cu rugămintea de a transmite această scrisoare Sfântului Sinod şi Sinodului Episcopilor Bisericii Ortodoxe Sârbe. Importanţa acesteia nu s-a micşorat odată cu trecerea anilor … şi poate a sporit în lumina recentelor [2003] evenimente scandaloase neortodoxe din Muntele Athos.

Nu cu mult timp în urmă, în Chambesy, lângă Geneva, a avut loc „Prima şedinţă pre-sinodală” (21-28 noiembrie 1976). După citirea şi studierea documentelor şi hotărârilor acestei şedinţe, publicate de Secretariatul pentru pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe din Geneva, simt în conştiinţa mea necesitatea imperioasă, evanghelică, ca membru al Sfintei Biserici Ortodoxe Universale, deşi sunt slujitorul ei cel mai smerit, să mă îndrept către Înalt Prea Sfinţia Voastră, şi prin Înalt Prea Sfinţia Voastră, către Sfântul Sinod al Episcopilor Bisericii Sârbe cu această expunere, care trebuie să exprime motivele mele de supărare pentru viitorul sinod. Vă rog pe Înalt Prea Sfinţia Voastră, Sfinţite Stăpâne şi Prea Cuvios Episcop, să mă ascultaţi cu credinţă evanghelică, şi să răspundeţi acestui strigăt al unei conştiinţe ortodoxe care, slavă lui Dumnezeu, nici nu este singură, nici izolată în lumea ortodoxă, când se vorbeşte despre acel sinod.

1. Din convenţiile şi hotărârile „Primei întruniri pre-sinodale”, care din vreo pricină necunoscută s-a ţinut la Geneva, unde cu greu se pot afla câteva sute de credincioşi, este clar că această întrunire a pregătit şi hotărât un nou catalog de probleme pentru viitorul „Mare Sinod” al Bisericii Ortodoxe. Aceasta nu a fost una dintre acele „Conferinţe pan-ortodoxe”, cum s-a ţinut în insula Rodos şi ulterior în alte părţi; nici nu a fost „pre-sinod”, cum s-a întâmplat până acum; „Prima conferinţă pre-sinodală”, care a început pregătirea directă pentru desfăşurarea unui sinod ecumenic. Mai mult, această conferinţă nu şi-a început activitatea pe baza „Catalogului de subiecte”, stabilit la prima conferinţă pan-ortodoxă din 1961 din Rodos şi neelaborată până în 1971, ci a făcut o revizuire a acestui catalog şi a realizat un nou „Catalog de subiecte” pentru sinod. Cu toate acestea, se pare că nici acest catalog nu este definitiv căci foarte probabil va fi din nou schimbat şi suplimentat.

În ultima vreme, conferinţa a reexaminat metodologia anterioară adoptată în planificarea şi pregătirea finală a subiectelor de discuţie pentru sinod. A scurtat tot acest proces din grabă şi mare trebuinţă pentru a convoca sinodul cât mai repede cu putinţă. Căci, potrivit declaraţiei clare a Mitropolitului Meliton, Preşedintele Conferinţei, Patriarhul Constantinopolului şi alţii „grăbesc convocarea” şi întrunirea viitorului sinod: sinodul trebuie să aibă o „durată scurtă” şi să se ocupe de „un număr limitat de subiecte; mai mult, după declaraţia Mitropolitului Meliton, „sinodul trebuie să dezbată subiectele arzătoare care împiedică funcţionarea normală a sistemului de unire a Bisericilor locale într-una singură, Biserica Ortodoxă …” („Documente”, p. 55). Toate astea ne determină să punem întrebarea: ce înseamnă asta? De ce atâta grabă pentru pregătire? Unde ne vor duce lucrurile astea?

[Răspunsul meu din anul 2024 este că prin acest mare sinod se dorește pregătirea noii ordini mondiale în conștiința credincioșilor ortodocși. O mână de ortodocși ecumeniști (globaliști) vor să-și impună agenda masonică întregii Biserici Ortodoxe.]

2. Problema pregătirii şi întrunirii unui nou sinod ecumenic al Bisericii Ortodoxe nu este nouă în acest veac din istoria Bisericii. Chestiunea s-a propus deja în timpul vieţii Patriarhului nefericit al Constantinopolului, Meletie Metaxakis [1] – reformatorul renumit şi modernist încrezut, autorul schismelor din cadrul ortodoxiei – la Congresul pan-ortodox organizat de el, ţinut la Constantinopol în 1923. (Atunci s-a recomandat ca sinodul să se ţină în oraşul Nis în 1925, dar întrucât Nis nu se afla pe teritoriul Patriarhiei Ecumenice, sinodul nu a fost convocat, probabil din acest motiv.

[1. Francmason încă de pe când era simpli diacon. (n.b.).]

În general, Constantinopol şi-a asumat monopolul „pan-ortodoxiei” pentru toate „congresele”, „conferinţele”, „pre-sinoade” şi „sinoade”.) Mai târziu, în 1930, s-a constituit la Mânăstirea Vatopedu „Comisia pregătitoare a Bisericilor Ortodoxe”. Aceasta a stabilit catalogul subiectelor pentru viitorul Pre-Sinod Ortodox, care a fost introducerea pentru sinodul ecumenic. După cel de al II-lea Război Mondial a venit rândul Patriarhului Atenagoras al Constantinopolului [2] cu conferinţele pan-ortodoxe din Rodos (iarăşi, exclusiv pe teritoriul Patriarhiei Constantinopolului).

[2. Și patriarhul Atenagoras a fost mason de gradul 33. Patriarhul Atenagoras împreună cu papa Paul VI, și el mason și agent CIA, au pretins în anul 1965 că au anulat anatema de la 1054, ceea ce este o minciună gogonată, pentru că anatema nu vizează bisericile locale, ci erezia. ]

Prima dintre ele, din 1961, a fost iniţiată pentru pregătirea unui sinod pan-ortodox, cu condiţia convocării unui pre-sinod şi dacă se acceptă un catalog de subiecte care fuseseră deja pregătite de către Patriarhia de la Constantinopol: opt capitole întregi cu aproape 40 de subiecte principale şi încă de două ori mai multe paragrafe şi subparagrafe.

După Conferinţele a II-a şi a III-a (1963 şi 1964) de la Rodos, în 1966 s-a ţinut Conferinţa de la Belgrad. La început, aceasta s-a numit Cea de „A Patra Conferinţă Pan-Ortodoxă” („Glasnik” al Bisericii Ortodoxe Sârbe, Nr. 10, 1966 şi documentele în limba greacă s-au publicat sub acest titlu), dar mai târziu Patriarhia Constantinopolului a redus-o la nivelul unei comisii inter-ortodoxe, astfel încât conferinţa viitoare ţinută pe „teritoriul” Constantinopolitan (Centrul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice de la Chambesy – Geneva) din 1968, ar putea fi considerată cea de a Patra conferinţă pan-ortodoxă.

Se pare că la această conferinţă, organizatorii nerăbdători s-au grăbit să scurteze drumul până la sinod, căci din catalogul foarte amplu de la Rodos (totuşi, munca lor, nu a altora), ei au luat numai primele şase subiecte şi au stabilit o nouă procedură de lucru. În acelaşi timp, s-a stabilit o nouă instituţie: „Comisia pregătitoare inter-ortodoxă”, indispensabilă pentru punerea de acord a lucrărilor asupra subiectelor. Mai mult, s-a organizat Secretariatul pentru pregătirea sinodului; de fapt, aceasta a însemnat un episcop al Constantinopolului, căruia i s-au atribuit îndatoririle cu scaunul [reşedinţa] la Geneva – şi în acelaşi timp s-au respins propunerile pentru includerea altor membri ortodocşi în Secretariat.

Această comisie pregătitoare şi Secretariatul, prin voinţa Constantinopolului, a ţinut o întrunire la Chambesy în iunie 1971. La această întrunire s-au examinat şi aprobat în unanimitate rezumate ale celor şase subiecte selectate, care s-au publicat consecutiv în câteva limbi şi au fost supuse spre examinare, ca şi întreaga lucrarea anterioară de pregătire a sinodului, criticii nemiloase a teologilor ortodocşi. Criticile teologilor ortodocşi (printre care scrisoarea mea, trimisă atunci prin Înalt Prea Sfinţia Voastră şi cu aprobarea Înalt Prea Sfinţiei Voastre, Sfântului Sinod al Episcopilor şi aprobată ulterior de mulţi teologi ortodocşi şi publicată în diferite limbi din lumea ortodoxă) explică limpede de ce hotărârea Pregătirii Comisiei de la Geneva de a convoca în 1972 „Prima conferinţă pre-sinodală” pentru revizuirea catalogului de la Rodos nu a avut loc în acel an şi conferinţa s-a desfăşurat cu mare întârziere.

„Prima conferinţă pre-sinodală” s-a ţinut abia în noiembrie 1976, iarăşi, de bună seamă, pe „teritoriul” Constantinopolului, la centrul mai sus menţionat, Chambesy, de lângă Geneva. Aşa cum se vede limpede din documentele şi rezoluţiile publicate abia acum, şi pe care le-am cercetat cu atenţie, această conferinţă a reexaminat catalogul de la Rodos într-o asemenea măsură că delegaţiile participante la lucrările diferitelor comitete au ales în unanimitate numai trei subiecte pentru sinod (au fost incluse pe listă numai trei din cele şase iniţiale!), în timp ce 30 de subiecte, care nu s-au ales în unanimitate, au fost date deoparte pentru „studiul particular din Bisericile individuale”, în forma „problematicii Bisericii Ortodoxe” (un concept în întregime străin de ortodoxie).

În viitor, aceste subiecte ar putea deveni subiectul „examinărilor ortodoxe” şi ar putea fi incluse în catalog. După cum s-a mai spus, această conferinţă a alterat procesul şi metodologia elaborării subiectelor şi lucrarea pregătitoare a sinodului care, repet, potrivit organizatorilor din Constantinopol, cât şi din alte locuri, ar trebui să aibă loc „cât mai repede cu putinţă”. Din toate astea este limpede pentru fiecare creştin ortodox că „prima conferinţă pre-sinodală” nu a venit cu nimic nou substanţial, ci mai degrabă continuă să conducă sufletele ortodoxe cât şi conştiinţele multora prin multe labirinte noi, iniţiate din ambiţii personale. De aceea, s-ar părea că sinodul ecumenic se pregăteşte din 1923 şi de aceea în prezent se doreşte să se desfăşoare în grabă.

[Prezentarea anexei IV va continua în articolul următor.]

Bibliografie

[1] Ieromonah Agapit Popovici, „Ecumenismul încotro? O nouă viziune asupra ecumenismului sincretist”, 2003.