2. Despre infailibilitate
PRIN infailibilitate [2] se înţelege neputinţa de a greşi. Mărturisim că Hristos este capul Bisericii. Biserica este o unitate alcătuită din episcop, preoţi, diaconi şi credincioşi.
Unitatea aceasta o dă Hristos care este unit cu Biserica (Sfântul Ignatie, Efeseni, V, 1). Fără de episcop, preoţi şi diaconi nu se poate vorbi de Biserică (Sfântul Ignatie, Tralieni III, 1).
Episcopul este cununa cea vrednică a preoţimii şi a diaconilor (Sfântul Ignatie, Magnezieni XIII, 1). În episcop este toată mulţimea credincioşilor (Sfântul Ignatie, Tralieni, I, 1).
Pe lângă toate acestea, Sfânta Biserică Ortodoxă învaţă că episcopul nu este infailibil. Mărturie este însăşi istoria. Să ne amintim de perioada comunistă, cea mai apropiată de vremea noastră.
În statele aflate sub regimuri comuniste, majoritatea ierarhilor a trebuit să facă jocul puterii, [3] condamnând în sinoadele Bisericilor locale pe proprii credincioşi, clerici sau mireni, doar ca să facă pe plac regimului comunist de la putere. [4] Istoria este plină de asemenea greşeli. Dar nu putem da vina pe Biserică pentru că vina o poartă oamenii.
Numai Biserica în întregul ei este infailibilă pentru că este condusă de Hristos, iar în Biserică doar sinodul ecumenic este infailibil, ca expresie a întregului episcopat.
Biserica cuprinde pe toţi credincioşii, cler şi mireni, botezaţi în numele Sfintei Treimi, buni sau răi. Deşi Biserica este plină de păcătoşi, sfinţenia ei nu suferă scădere. Pentru că sfinţenia ei vine de la Hristos. Biserica condamnă păcatul, dar aşteaptă întoarcerea păcătosului de pe calea pierzării.
Când spunem că ecumenismul este erezie, iar urmarea lui un păcat, nu ne scârbim şi nu respingem pe păcătos, ci încercăm doar să ne delimităm de acest păcat.
Este iraţional să afirme cineva că a condamna erezia ecumenistă este tot una cu condamnarea Bisericii, pe motiv că există ierarhi şi teologi care îmbrăţişează această erezie.
Aceia care îmbrăţişează această eroare confundă ierarhia cu Biserica, ceea ce nu este adevărat. De aceea, atragem atenţia cititorilor, condamnarea ecumenismului ca erezie şi păcat nu trebuie percepută ca un atac la adresa Bisericii, nici măcar la adresa ecumeniştilor, fie ei chiar ierarhi sau clerici, ci doar ca o condamnare şi delimitare faţă de păcat.
***
Se cuvine încă o precizare.
Păcatul produce sminteală pentru cei slabi în credinţă, adică afectează negativ credibilitatea păcătosului.
Însă noi cei tari trebuie să cunoaştem şi să mărturisim că lucrarea harului preoţiei nu suferă din cauza stării morale a clerului. Harul lucrează independent de starea sa morală.
De aceea, cei care se scârbesc de un preot sau un ierarh şi refuză primirea Tainelor din mâna lui, se fac vinovaţi de păcat împotriva Sfântului Duh care lucrează prin toţi preoţii şi ierarhii Bisericii fără deosebire. Unii ca aceştia se despart pe ei de Biserică. Sau altfel spus, delimitarea de păcat nu poate justifica negarea lucrării harului Sfântului Duh.
[În această categorie intră „nepomenitorii” de astăzi, care s-au rupt de comunitatea Bisericii Ortodoxe Române, prin refuzul pomenirii și comuniunii cu ierarhii care, zic ei, au semnat declarația ecumenistă la Sinodul din Creta.]
Se cuvine ca astăzi să privim ecumenismul dintr-o nouă perspectivă. Se cuvine să ţinem seama de politica mondială şi de direcţiile ei, cu atât mai mult cu cât observăm că nici ecumenismul nu scapă interesului liderilor politici mondiali.
[Astăzi este evident pentru toți că politica mondială militează pentru o nouă ordine mondială, pentru guvern mondial și o religie unică. Dacă în urmă cu 20 de ani aceste planuri erau cunoscute mai puțin de marea masă a populației, acum toată lumea a auzit de „marea resetare” a satanistului Klaus Schwab.]
Mereu trebuie să ne gândim cui foloseşte şi cui va folosi ecumenismul? Bisericii sau politicii mondiale? Teologii noştri ortodocşi au avut un mare rol în orientarea mişcării ecumenice, pe de o parte, mai ales în cadrul CEB şi CBE, iar pe de altă parte în menţinerea unei Biserici vii într-un stat comunist ateu.
Facem aceste precizări pentru a evidenţia rolul pozitiv al prezenţei ortodocşilor în mişcarea ecumenică până în anul 1989.
[Consiliul Mondial al Bisericilor a fost controlat înainte de 1989 de KGB, adică de comuniștii, și acest lucru era cunoscut de majoritatea participanților la adunările acestui Consiliu. Indirect, toți perticipanții au făcut jocul comuniștilor anticreștini.]
Astăzi [2003] este necesară o reevaluare a ecumenismului întrucât se constată că după 1989 toate organismele ecumenice au fost politizate, militând pentru globalizare şi mondializare, noile forme ale internaţionalismului comunist.
[Astăzi (2024), aceste „noi forme” sunt cunoscute sub numele de neo-marxism, sau mișcarea woke.]
Faptul că teologii ortodocşi au încercat până în 1989 să exploateze relaţiile ecumenice în folosul Bisericii Ortodoxe nu trebuie să ne facă să credem apriori că este bun şi în continuare. Ecumenismul nu a fost bun niciodată.
Noua politică mondială ne dă posibilitatea de a reevalua ecumenismul din perspectiva globalizării şi mondializării, şi de a observa dimensiunea sincretistă a acestei mişcări.
[Începând cu anul 2020, Forumul Economic Mondial a ieșit în public cu agenda sa pentru „Marea Resetare”, promovată de satanistul Klaus Schwab. „Marea Resetare” este noul nume sub care este cunoscută „noua ordine mondială”.]
[Știm prea bine cât de nefaste au fost directivele impuse de acest Forum, alături de OMS și ONU.]
Bibliografie
[1] Ieromonah Agapit Popovici, „Ecumenismul încotro? O nouă viziune asupra ecumenismului sincretist”, 2003.
[2] „Infailibilitatea este o calitate divino-umană naturală şi o funcţie divino-umană naturală a Bisericii, ca Trup divino-uman al lui Hristos, al cărui cap veşnic este Adevărul-Atoateadevărul: cel de-al doilea Ipostas al Prea Sfintei Treimi, Dumnezeul-Om, Domnul Iisus Hristos.” (Arhimandritul Justin Popovici, Biserica şi statul, Schitul Sf. Serafim de Sarov, 1999, p. 30).
[3] Dragoş Şeuleanu, Carmen Dumitriu, Amintirile Mitropolitului Antonie Plămădeală, Ed. CUM, Bucureşti, 1999, p. 222-236.
[4] Un studiu deosebit cu privire la poziţia Bisericii faţă de stăpânire poate fi găsit la Arhimandrit Justin Popovici, Biserica şi statul, (ed. cit., p. 7-23). Părintele Justin Popovici face distincţie între colaborare şi convieţuire.
