4. Biserica în lupta pentru apărarea dreptei credinţe
[Vă rog să dați atenție și notelor de la final.]
ÎN acest capitol, vom puncta evenimentele şi faptele care au frământat şi tulburat viaţa Bisericii în lupta ei pentru apărarea adevărului de credinţă.
Istoricii de credinţe şi orientări diferite au selectat, grupat şi comentat evenimente istorice din puncte de vedere diferite, de la cele favorabile Bisericii până la cele defavorabile şi chiar denigratoare.
Noi vom selecta şi comenta doar acele evenimente şi fapte care au produs tulburare, controverse şi dispute politice sau teologice în viaţa Bisericii.
Urmând firul istoriei începând din secolul I, reţinem următoarele:
Secolele I-IV sunt marcate de persecuţiile venite din partea împăraţilor păgâni, pe de o parte şi ale evreilor [2] pe de altă parte, precum şi de lupta cu sectele gnostice [3] care promovau sincretismul religios şi conceptul de mântuire prin cunoaştere (gnoză).
După promulgarea de către împăratul Constantin cel Mare a edictului de toleranţă de la Milan, în 313, odată cu libertatea câştigată, Biserica s-a văzut nevoită să facă faţă unui nou pericol care venea acum din interiorul ei. Este vorba de disputele iscate de ereziile hristologice [4] care au tulburat viaţa Bisericii din sec. IV până în sec. IX.
A fost o perioadă în care Biserica a avut de înfruntat atât pe eretici, cât şi pe împăraţi. Puterea imperială nu a fost totdeauna de partea ortodoxiei credinţei. Chiar dacă din sec. IV imperiul se va creştina treptat, iar împăraţii, cu excepţia lui Iulian Apostatul, vor fi creştini, totuşi, pentru împărat cel mai mult conta unitatea imperiului. [5]
Puterea imperială a căutat să se sprijine pe unitatea Bisericii, însă când i s-a părut mai avantajos a sacrificat adevărul ortodoxiei pentru unitatea formală a imperiului. Acest principiu a rămas valabil până astăzi, când Biserica este folosită şi manipulată în scop politic şi electoral fără a se ţine seama de interesele ei.
Între sec. IX-XI, Biserica a fost frământată de disputele teologice dintre Biserica Răsăriteană şi cea latină, dispute care au culminat la anul 1054, cu ruperea comuniunii dintre cele două Biserici. [6] Marea Schismă, aşa cum este denumită, a separat Răsăritul de Apus, spre marea pagubă a amândurora. [7]
A urmat apoi o perioadă de vreo patru secole de tulburări religioase şi presiuni politice din partea împăraţilor bizantini, care au fost mereu gata să sacrifice dreapta credinţă în favoarea unei uniri formale care să le aducă sprijin militar din partea ţărilor apusene. [8]
În schimb, ortodocşii aveau să fie călcaţi şi jefuiţi de cruciaţi vreme de două secole. Mai mult, au avut de îndurat umilinţa de a pierde Constantinopolul între anii 1204 şi 1261. [9]
Încercările forţate de unire nu au făcut decât să adâncească prăpastia dintre cele două Biserici, mai ales că Biserica latină avea să modifice tot mai mult adevărul de credinţă şi forma de organizare. [10]
Căderea Constantinopolului sub musulmani va încheia o perioadă importantă din viaţa Bisericii Ortodoxe.
Dar suferinţele nu s-au oprit aici. Creştinii ortodocşi au avut de înfruntat, pe de o parte asuprirea otomană, iar pe de altă parte încercările şi ambiţiile de dominare ale Bisericii latine, care s-au prelungit până în zilele noastre sub forma uniatismului. [11] Cu timpul, avea să se adauge un nou pericol, venit din partea spiritului umanist şi renascentist, în esenţa lui, un spirit secularizant neopăgân. [12]
Au urmat apoi atacurile venite din partea grupurilor neoprotestante, în sec. XIX-XX, cât şi atacul din partea ateismului şi nihilismului [13] din sec. al XX-lea.
Din a doua jumătate a sec. XX, Biserica avea să înfrunte alte două mari pericole, unul intern şi altul extern: cel intern – generat de aderarea unor teologi şi ierarhi la mişcarea ecumenică, iar cel extern – din partea comunismului şi a reînvierii păgânismului în cadrul mişcării pentru o nouă eră.
[Voi continua capitolul în articolul următor.]
Bibliografie
[1] Ieromonah Agapit Popovici, „Ecumenismul încotro? O nouă viziune asupra ecumenismului sincretist”, 2003.
[2] Actele martirice, colecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti” (PSB), vol. 11, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (EIBMBOR), Bucureşti, 1982; Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, PSB, vol. 13, EIBMBOR, Bucureşti, 1997; şi în acelaşi volum Martirii din Palestina.
[3] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, EIBMBOR, PSB, 13.
[4] Pentru amănunte se poate consulta volumul Preot Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. II, Ed. Trinitas, Iaşi, care acoperă perioada sinoadelor ecumenice.
[5] Câteva amănunte interesante, la Michael Harper, Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie, Ed. Teofania, Sibiu, 2002, p. 135.
[6] Amănunte se află la Preot Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. III, Ed. Trinitas, 2002, p. 82-119.
[7] Michael Harper, op. cit., p. 132.
[8] Preot Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. III, ed. cit., p. 143-149; Istoria bisericească universală, vol. II, EIBMBOR, Bucureşti, 1993, p. 29-37; Vezi şi Steven Runciman, Căderea Constantinopolului, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1991.
[9] Pieirea Bizanţului a venit nu de la barbarii şi necreştinii cu care luptaseră veacuri în şir, ci de la occidentalii înaintând spre Constantinopol cu steaguri sfinţite, nu spre a-l apăra, ci spre a-l dărâma. [Dan Zamfirescu, op. cit., p. 33.]
[10] Preot N. Chifăr, op. cit., vol. III, p. 143.
[11] „Uniaţia a fost la origine, un produs al Bizanţului muribund, un târg, o nadă întinsă Romei papale de diplomaţia imperială, şi a rămas până la sfârşit conformă naturii sale originare! Ea a dus la înveninarea, pentru veacuri, a raporturilor dintre Răsăritul ortodox şi Apusul catolic, în urma eşecului Sinodului unionist de la Ferrara – Florenţa (1437-1438) şi a redevenit un factor de discordie şi frământare începând din sec. al XVI-lea, când formula unirii prin acceptarea de către ortodocşi a celor 4 puncte (dintre care principalul era acceptarea supremaţiei romane) a fost reluată de către iezuiţi şi aplicată prima oară în Regatul polon, pe teritoriile locuite de ucrainienii ortodocşi. Prin sinodul de la Brest – Litovsk din 1569, s-a creat pe pământul locuit de ucrainienii ortodocşi, dar aparţinând atunci regatului catolic al Poloniei, prima Biserică greco-catolică.” (Dan Zamfirescu, Ortodoxie şi romano-catolicism în specificul existenţei lor istorice, Ed. Roza vânturilor, Bucureşti, 1992, p. 333.)
Recomandăm pentru aprofundarea temei: Preot Prof. D. Stăniloaie, Uniatismul din Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român, Bucureşti, 1973; Valeriu Anania, Pro memoria. Acţiunea catolicismului în România interbelică, EIBMBOR, Bucureşti, 1992; Mircea Păcurariu, Uniaţia. Pagini din istoria Bisericii Ortodox Române din Transilvania, Ed. Vox, 1991; Teodor M. Popescu, Biserica mărturisitoare, Ed. Credinţa noastră, Bucureşti, 1995.
[12] Un punct de vedere ortodox asupra umanismului găsim la Sf. Justin Popovici, Biserica ortodoxă şi ecumenismul, ed. cit.
[13] Amănunte, la Serafim Rose, Omul împotriva lui Dumnezeu. Nihilism, în „The Orthodox Word”, nr. 172-3, 1993, editată de St. Herman of Alaska Brotherhood.
