Ecumenismul încotro? (IX)

Publicat în 27/10/2024 de Teodosie Paraschiv

De notat că documentele elaborate de Consiliul Ecumenic al Bisericilor, Conferinţa Bisericilor Europene şi alte organizaţii ecumenice dezvăluie faptul că ecumenismul continuă opera de renovatio [2] propusă de rosicrucieni şi promovată secole de-a rândul de umanişti, renascentişti, iluminişti şi nihilişti. Ecumenismul urmăreşte şi promovează acelaşi universalism religios sincretist care să restaureze pacea, toleranţa, egalitatea, drepturile omului, etc.

În teologia protestantă, începând cu D. Bonhoeffer,

„tema înnoirii revine frecvent alături de cea a schimbării. Şi fiindcă schimbările sunt atât de radicale, neaşteptate şi rapide, ele sunt adesea privite ca o revoluţie continuă. Mulţi teologi vor adopta deci sintetic cele două teme, schimbare şi reînnoire sub forma temei revoluţiei.” [3]

Dacă până la Renaştere putem identifica uşor sectele de sorginte gnostică, după acest moment gândirea gnostică va penetra pe nesimţite în conştiinţele creştinilor. Un rol important în acest sens l-au jucat mişcările pietiste şi mistice prin aceea că au răspândit în rândul maselor largi de credincioşi ideile gnostice, magia, vrăjitoria şi superstiţiile. [4]

O mare influenţă asupra gândirii europene începând din sec. al XII-lea, a avut-o şi opera lui Giacchino da Fiore, [5] personalitate influentă care a avut relaţii cu puternicii vremii.

A lăsat o bogată operă exegetică şi profetică alcătuind modelul unei teologii a istoriei împărţită în trei epoci. Propovăduia încheierea celei de a doua etape în anul 1260, când urma să înceapă epoca dominată de Duhul Sfânt. [6]

L-am amintit aici pentru că, direct sau indirect, giacchinismul a influenţat comunităţile fraticellilor, pe begarzi şi beguine. Mai târziu, spre începutul sec. al XVII-lea, îi va influenţa pe iezuiţi. [7]

[În prezent, iezuiții promovează noua ordine mondială și guvernul mondial, alături de sioniști. Împreună urmăresc instaurarea lui Antihrist.]

De asemenea, giacchinismul l-a influenţat, se pare, pe Lessing, care la rândul lui, l-a influenţat pe Auguste Comte. La fel şi pe Fichte, Hegel, Scheling, care erau adepţi ai teosofiei. [8]

Pentru a înţelege corect viaţa Bisericii, nu se poate să nu amintim de o organizaţie care influenţează de secole istoria Europei şi a lumii; este vorba de francmasonerie. [9] Cu ea ne vom întâlni şi când vom discuta şi despre ecumenism.

Originile ei se pierd în negura timpurilor, iar istoria ei este foarte controversată. Deşi începutul francmasoneriei moderne este legat de anul 1717, ea este mult mai veche, având multiple legături cu alte asociaţii oculte. Credem că nici un istoric nu poate nega faptul că în interiorul societăţii europene creştine au existat mereu asociaţii iniţiatice. În această civilizaţie a Europei creştine, în care religia şi iniţierea par a se completa reciproc, s-a născut francmasoneria, în sensul strict al cuvântului.

Francmasoneria a influenţat puternic atât guvernele cât şi anumite mişcări spirituale şi artistice. [10] Ea a fost întotdeauna o asociaţie a „elitelor reunite în numele unor idealuri”. [11]

Între anii 1771-1789, prestigiul francmasoneriei speculative creşte vertiginos: toată nobilimea, toţi oamenii de ştiinţă, toţi academicienii, toţi oamenii politici din Franţa devin masoni. În 1789, în această ţară, francmasoneria domina totul; [12] iar anul 1791 poate fi considerat drept momentul în care francmasoneria europeană începe edificarea doctrinei sale politice practice, bazate pe manipularea maselor şi aplicarea dură a mijloacelor represive. [13]

Este important să cunoaştem aceste lucruri pentru a putea evalua atât influenţa masoneriei în societatea europeană, cât şi caracteristicile schimbării. [14]

Nu mai este un secret pentru nimeni faptul că Revoluţia franceză de la 1789 a fost pusă la cale de francmasonerie. Toţi conducătorii acestei revoluţii, cu excepţia lui Robespierre, au fost francmasoni. [15]

De asemenea, toate revoluţiile naţionale din anul 1848 au fost săvârşite tot de francmasoni. Mai mult, chiar cele două războaie mondiale sunt tot opera francmasoneriei. [16]

Dacă societatea modernă este rodul francmasoneriei, atunci putem uşor înţelege rolul nefast pe care l-a avut ea faţă de Biserică. Marea revoluţie franceză loveşte în Biserică; revoluţiile italiene au lovit Vaticanul. Revoluţia comunistă din Rusia de la 1917 a avut ca principal scop distrugerea creştinismului.

Victoriile francmasoneriei sunt: laicizarea învăţământului şi separarea Bisericii de stat. [17] După aceste momente, statul încetează de a mai fi creştin, deşi majoritatea cetăţenilor care-l formează sunt creştini.

[Rețineți că aceste afirmații aparțin unor francmasoni. Așadar, nu poate fi vorba de interpretare.]

Dacă n-am şti de existenţa şi acţiunea acestor societăţi secrete, istoria ne-ar părea ca fiind rezultatul hazardului sau al destinului inexorabil hotărât de astre.

Bibliografie

[1] Ieromonah Agapit Popovici, „Ecumenismul încotro? O nouă viziune asupra ecumenismului sincretist”, 2003.

[2] În documentele ecumenice termenul renovatio este înlocuit cu reînnoire, schimbare, tranziţie.

[3] Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, ed. cit., p. 179.

[4] Amănunte cu privire la mişcările pietiste şi mistice vezi la Denis de Rougemont, Iubirea şi occidentul, Bucureşti, 1987, p. 384-385; Istoria bisericească universală, vol. II, ed. cit., p. 96-101; Istoria bisericească universală, Bucureşti, 1956, p. 86-92. Câteva dintre ele sunt amintite şi în lucrarea Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. III, Trinitas, 2002, p. 200-202.

[5] Mai multe amănunte la Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. III, ed. cit., p. 116-120. Vezi şi Roland Edighoffer, Rosicrucienii, ed. cit., p. 33; Istoria bisericească universală, vol. II, ed. cit., 1993, p. 104.

[6] Giacchino face parte dintr-o mare mişcare de reformă a Bisericii, activă începând din sec. al XI-lea. Se aştepta o adevărată transformare – o reformatio mundi şi nu o întoarcere la trecut. Alte amănunte vezi la Lucian Boia, Sfârşitul lumii. O istorie fără sfârşit, Ed. Humanitas, 1999, p. 67-69.

[7] Mircea Eliade, op. cit., p. 119.

[8] Mircea Eliade, op. cit., p. 120. Vezi şi Serge Hutin, Alchimia, Ed. de Vest, Timişoara, 1992, p. 119-120.

[9] Vezi referinţele de la nota 26.

[10] Christian Jacq, op. cit., p. 11.

[11] Radu Comănescu şi Emilian M. Dobrescu, Francmasoneria. O viziune asupra istoriei lumii civilizate, vol. I, ed. cit., p. 19.

[12] Ibidem, p. 19. Vezi şi Christian Jacq, op. cit., p. 155-190.

[13] Radu Comănescu şi Emilian M. Dobrescu, op. cit., p. 22. Pe la mijlocul sec. al XIX-lea, francmasonii francezi dobândiseră însemnate privilegii politice şi economice, precum şi o adevărată experienţă în confecţionarea revoluţiilor. Ei dominau presa şi învăţaseră bine arta manipulării opiniei publice. Elitele intelectuale se aflau sub influenţa ocultă a francmasoneriei.

[14] „Orice încercare de a scrie istoria unui popor, a unei naţiuni, fără componenta ei, Istoria francmasoneriei este un lucru făcut pe jumătate”, afirmă Horia Nestorescu Bălceşti (mason) în cartea sa Ordinul masonic român, p. 204.

[15] Radu Comănescu şi Emilian M. Dobrescu, op. cit., p. 14; Idem, Istoria francmasoneriei (926-1960), ed. cit., p. 25.

[16] Idem, Francmasoneria. O viziune asupra istoriei lumii civilizate, vol.I, p. 29-50. Vezi şi Istoria franc-masoneriei (926-1960), ed. cit., p. 31-70.

[17] Christian Jacq, op. cit., p. 234-235; Radu Comănescu şi Emilian M. Dobrescu, Francmasoneria. O viziune asupra lumii civilizate, ed. cit., p. 39. Iată cum prin eforturile francmasonilor idealurile rosicrucienilor deveneau realitate.

În categoria ecumenism, New Age, noua ordine mondiala | Etichete , , , , , , , , | Comentariile sunt închise pentru Ecumenismul încotro? (IX)

Ecumenismul încotro? (VIII)

Publicat în 26/10/2024 de Teodosie Paraschiv

[Continuăm cu prezentarea capitolului 4: Biserica în lupta pentru apărarea dreptei credinţe.]

Frăţiile şi ordinul rosicrucienilor, [2] după cum consemnează istoriografia, s-au constituit în sec. XVI-XVII, dar existenţa unor comunităţi de rosicrucieni este atestată încă din anul 1250, deşi denumirea se trage abia de la Christianus Rosecreutz (1378-1484).

Unul dintre ţelurile lor fusese reforma, iar marii reformatori de mai târziu s-au inspirat din ideologia lor. Frământările ulterioare ale protestantismului au fost de asemenea opera unor membri ai altei organizaţii oculte: francmasoneria. [3]

O Biserică puternică era greu de distrus printr-o luptă făţişă. De aceea, întâi trebuia scindată Biserica cea una, prin deformarea unei părţi a ei, urma apoi pulverizarea părţii reformate, iar din fragmentele rezultate trebuind să se edifice o nouă unitate, mai tolerantă, mai democratică, mai deschisă, adică mai ecumenică.

Pentru gândirea omului modern este greu de înţeles ce legătură ar avea astfel de organizaţii oculte cu religia, când scopul lor vizibil este mai degrabă politic, economic sau filosofic. Atât umanismul cât şi renaşterea sunt rodul organizaţiilor oculte, indiferent cum s-ar numi ele. Acestea au efectuat schimbări profunde asupra modului de gândire din acea perioadă. În ce direcţie? Vom vedea în cele ce urmează.

Cauzele care au născut cele două curente se regăsesc, pentru ochiul atent, în hermetismul care a început să intre în Europa creştină, începând cu secolul al XII-lea, prin traducerea unor lucrări de filosofie şi ocultism din limba arabă, în cadrul diasporei evreieşti, printr-un Maimonide, Avicena, Averoe ş.a. Prin filiera arabă, vechea filosofie antică pătrunde în Europa.

Putem afirma că întemeietorii scolasticii au fost cei care au pus început explicării pe cale raţională a ştiinţelor oculte. Scrierile lui Avicena, Averoe şi Maimonide influenţează gândirea lui Albertus Magnus (1206-1280), [4] care a fost învăţătorul lui Toma d’Aquino, [5] prin care filosofia pătrunde în Biserica romană.

Cu epoca umanistă, gnosticismul obţine o mare victorie asupra Bisericii. Ştiinţele raţionale nu erau altceva decât o traducere pe înţelesul maselor largi a „adevărurilor” deţinute de ştiinţele oculte.

Renaşterea, care avea aceeaşi origine ocultă, punea început unei reforme universale a lumii. În sec. al XVII-lea, deja se discuta şi se încerca o reformă universală a lumii. În realizarea acestui plan erau implicaţi rosicrucienii. [6] Continuând şi dezvoltând speranţele şi obiectivele neoalchimismului din renaştere, în primul rând ideea răscumpărării naturii, personalităţi diferite precum Paracelsus, John Dee, Comenius, J. V. Andreae, Fludd, Newton vedeau în alchimie modelul unei întreprinderi ambiţioase, anume desăvârşirea omului printr-o nouă metodă de cunoaştere.

Din perspectiva lor, o asemenea metodă trebuia să integreze într-un creştinism non-confesional tradiţia hermetică şi ştiinţele naturale, adică medicina, astronomia şi mecanica. Acest tip de „cunoaştere” râvnită, şi în parte elaborată în sec. al XVII-lea, reprezintă ultima încercare întreprinsă în Europa creştină în vederea dobândirii „ştiinţei totale”. [7]

Ce stătea la baza acestor idei de renovare a lumii? Putem sesiza de pe acum ideea creării unei lumi noi, cu o nouă ordine, diferită de cea creştină.

Lucrările de bază în alchimie erau cele ale lui Hermes Trismegistul şi „Fama Fraternitatis” socotită de unii istorici a lui Johann Valentin Andreae. Andreae sugera constituirea unei societăţi de savanţi care să elaboreze o nouă metodă de educaţie, întemeiată pe „filosofia alchimistă”.

Ca mulţi alţi contemporani ai lor, hermeticii şi alchimiştii filosofi aşteptau, unii dintre ei chiar pregăteau o reformă generală şi radicală a tuturor instituţiilor religioase, sociale şi culturale. Prima etapă cuprindea învăţământul.

Autorul lucrării „Fama Fraternitatis” dezvăluia existenţa unei societăţi secrete, numite a rosicrucienilor. Autorul micii cărţi, mai sus amintite, se adresă tuturor savanţilor Europei, cerându-le să se asocieze confreriei, ca să se poată săvârşi reforma sistemului de educaţie, altfel spus, să grăbească procesul de renovatio al lumii occidentale. [8] În mai puţin de zece ani, programul propus de misterioasa societate a rosicrucienilor era discutat în câteva sute de cărţi şi broşuri. [9]

[Prin renovațio se înțelegea „renovarea” lumii occidentale, adică inițierea unei noi ordini mondiale, care să înceapă cu învățământul. De ce cu învățământul? Deoarece nu poți construi o lume nouă pe bazele vechii gândiri creștine. De rezolvarea acestui obiectiv s-a ocupat masoneria care a militat pentru impunerea învățământului gratuit și obligatoriu.]

În rândul umaniştilor amintim pe Petrarca (1304-1374), Lorenzo Vallo (1407-1457), Pico della Mirandola (1463-1494), Marsilio Ficino (1433-1499), care a tradus din latină din operele lui Plotin şi Platon, Egidio da Viterba (1469-1532) şi Erasmus (1469-1536). Vreme de două secole, hermetismul a obsedat pe mulţi teologi şi filosofi, credincioşi şi necredincioşi. În sec. al XVI-lea, în Franţa, ca şi în alte părţi din Europa, hermetismul ieşea în evidenţă mai ales datorită universalismului său religios (sincretist), care părea să restaureze pacea şi armonia. [10]

[Pentru a nu lungi prea mult acest articol voi continua capitolul 4 în articolul următor.]

Bibliografie

[1] Ieromonah Agapit Popovici, „Ecumenismul încotro? O nouă viziune asupra ecumenismului sincretist”, 2003.

[2] O istorie a rosicrucienilor vezi la Roland Edighoffer, Rosicrucienii, Editura de Vest, Timişoara, 1995. În ceea ce priveşte legăturile acestora cu francmasoneria, se poate consulta lucrarea lui Christian Jacq, Francmasoneria. Istorie şi iniţiere, ed. cit., 1994.

[3] Istoria francmasoneriei poate fi consultată în lucrările lui Radu Comănescu şi Emilian M. Dobrescu: Francmasoneria. O nouă viziune asupra istoriei lumii civilizate, Ed. Valahia, 1991; Istoria franc-masoneriei (926-1960), Ed. Tempus, Bucureşti, 1992; Istoria franc-masoneriei (Nodul gordian: 1960-1968), Ed. Tempus, Bucureşti, 1995. De asemenea, mai pot fi consultate următoarele lucrări: Chriastian Jacq, Francmasoneria. Istorie şi iniţiere, Ed. Venus, Bucureşti, 1994; C. W. Leadbeater, Partea ocultă a francmasoneriei, Ed. Herald, Bucureşti, 1996; Horia Nestorescu Bălceşti, Ordinul masonic român, Casa de editură şi presă, „Şansa” SRL, Bucureşti, 1993; Petre Dogaru, Casa regală, femeile fatale, masoneria şi dictatorii secolului XX, Ed. Aldo Press şi Tritonic, Bucureşti, 2002.
Există şi o bogată literatură antimasonică care, din păcate, este greu accesibilă cititorului de astăzi. Amintim, totuşi, câteva titluri: Mitropolitul Irineu Mihălcescu, Teologia luptătoare, Bucureşti, 1941, p. 160-172; Nicolae Paulescu, Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria, Bucureşti, 1913; Texte care au zguduit lumea, Ed. Moldova, Iaşi, 1995; Gheorghe Jurma, Conspiraţia universală, Ed. Timpul, Reşiţa, 1994.

[4] Albert Magnus (1206-1280) a fost mai întâi profesor la Paris şi Köln, a ajuns apoi episcop de Regensburg, iar pe urmă s-a întors tot la catedră la Köln. Este considerat cel mai erudit dintre toţi dascălii scolastici, cu profunde cunoştinţe de teologie, ştiinţe naturale, matematici şi medicină. A fost preocupat şi de alchimie. Este autorul cărţii „De alchimia”.

[5] Toma de Aquino (1225-1274), fiu de conte, de lângă Neapole, intră fără voie la dominicani. La 23 de ani ajunge profesor de filosofie şi teologie la Köln, apoi la Paris, Bologna şi Neapole. A murit în drum spre sinodul de la Lyon (1274). Lui îi aparţin Tratat al pietrei filosofale şi Aurora consurgens.

[6] Radu Comănescu şi Emilian M. Dobrescu, Francmasoneria. O nouă viziune asupra istoriei lumii civilizate, p. 9.

[7] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. III, ed. cit., p. 273. Se observă uşor cum accentul s-a deplasat de la cunoaşterea lui Dumnezeu pe cunoaşterea unei ştiinţe totale, care pretinde că poate mântui atât pe om cât şi lumea. Acest neognosticism intră în conflict cu doctrina oficială a Bisericii creştine.

[8] În Confessio Fraternitatis se menţionează fără ocolişuri că Fraternitatea va avea într-o zi misiunea de a-şi asuma guvernarea Europei. Tonul va rămâne virulent numai în atacurile îndreptate împotriva papalităţii. (Roland Edighoffer, Rosicrucienii, Ed. de Vest, Timişoara, 1995, p. 34.)

[9] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. III, ed. cit., p. 271.

[10] Amănunte interesante privind legătura dintre hermetism, neoplatonism şi umanism vezi la Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. III, ed. cit., p. 263-267.

În categoria ecumenism, New Age, noua ordine mondiala | Etichete , , , , , , , | Comentariile sunt închise pentru Ecumenismul încotro? (VIII)

Ecumenismul încotro? (VII)

Publicat în 25/10/2024 de Teodosie Paraschiv

[Continuăm cu prezentarea capitolului 4: Biserica în lupta pentru apărarea dreptei credinţe.]

Să urmărim pe scurt ce se întâmplă în Apus după anul 1054. O privire de ansamblu asupra vieţii Bisericii ne permite să observăm că până la schisma de la anul 1054, Biserica a putut păstra unitatea eclezială şi de credinţă, în pofida faptului că probleme şi dispute încep să apară după căderea imperiului de Apus, la anul 476.

Lipsa sau slaba comunicare dintre Răsărit şi Apus a favorizat răspândirea inovaţiilor în cadrul Bisericii latine. Deosebirile de ordin cultural şi lingvistic au jucat şi de această dată un rol decisiv în schisma cea mai serioasă şi cea mai vastă dintre toate. [2]

Pe de altă parte, căderea imperiului a determinat modificări în structura Bisericii latine, legate de prerogativele pe care Biserica latină le împrumută de la puterea imperială căzută.

Ideea că Biserica latină este un imperiu – aici îşi are originea!

Dar să ne continuăm călătoria noastră imaginară prin viaţa Bisericii latine şi a societăţii occidentale.

După anul 1000, criza din Biserica romană şi din societatea occidentală se va accentua mereu. La anul 1014 se generalizează folosirea simbolului de credinţă cu adaosul „Filioque”, care va favoriza declanşarea schismei de la 1054.

Pericolul care venea din partea arabilor a făcut ca occidentul să organizeze mai multe cruciade care să înlăture pericolul cuceririi de către arabi a locurilor sfinte. Din păcate, până să ajungă a se lupta cu păgânii, cruciaţii se porneau pe jefuirea populaţiei ortodoxe. Dispreţul latinilor faţă de ortodocşi a culminat cu cucerirea Constantinopolului de către latini, la anul 1204.

Nimic nu a fost cruţat: au fost distruse şi jefuite biserici, mânăstiri, biblioteci şi case particulare. „Mitul pietăţii cruciaţilor din Apus trebuie spulberat. Ei au provocat distrugeri imense pretutindeni în Europa Răsăriteană şi Orientul Mijlociu.” [3]

Solicitările de ajutor militar venite din partea împăraţilor bizantini, au dat posibilitatea papei să-i şantajeze pe ortodocşi, condiţionând oferirea ajutorului de acceptarea unirii cu Roma, cu condiţiile impuse de papalitate. Acest şantaj a fost menţinut până la căderea Constantinopolului, în 1453.

După schismă, încep să apară numeroase ordine monahale şi cavalereşti, fiecare cu regula lui. Inevitabil, toate acestea dovedeau apariţia unei crize în gândirea creştină din occident. Să amintim: pe cartusieni 1086, cistercieni 1098, carmeliţi 1156, franciscani 1209, dominicani 1215. Între 1118-1314, şi-au făcut simţită prezenţa şi influenţa cavalerii templieri, care mai târziu îşi vor continua existenţa în mijlocul francmasonilor. [4]

Observăm, de asemenea, că în sec. XII încep să apară primele traduceri de filosofie şi ocultism din limba arabă, care vor influenţa apoi întreaga gândire occidentală. [5]

În paralel cu ordinele monahale amintite mai sus, sec. XIII este marcat de activitatea a numeroase mişcări pietiste. Această multitudine de mişcări şi ordine denotă o dată în plus criza spirituală din epocă, existentă în cadrul societăţii occidentale.

Cu sec. XIV îşi face apariţia un nou curent cunoscut sub numele de umanism, care va crea premisele pentru o gândire reformistă şi care a avut ca reprezentanţi pe Jan Hus, John Wyclif şi Savanarola. Secolul XVI cunoaşte un nou curent, cel al renaşterii interesului pentru cultura antică, păgână, dublat de declanşarea reformei protestante, începută de Martin Luther, călugăr, canonic şi membru al grupării rosicruciene.

Criza de spiritualitate din occident a favorizat răspândirea ocultismului şi a alchimiei, care pe nesimţite au alterat sistemul creştin de valori, ducând inevitabil, pe de o parte, la noi rupturi în cadrul Bisericii romane iar pe de altă parte, între Biserică şi societate. [6]

Aşadar, în secolele XIV-XV, prereformatori ca Jan Hus, John Wyclif, Savanarola clatină Biserica romană, ca mai apoi, în sec. al XVI-lea, Luther, Zwingli şi Calvin să producă noi răni în sânul Bisericii.

[Pentru a nu lungi prea mult acest articol voi continua capitolul 4 în articolul următor.]

Bibliografie

[1] Ieromonah Agapit Popovici, „Ecumenismul încotro? O nouă viziune asupra ecumenismului sincretist”, 2003.

[2] Michael Harper, op. cit., p. 132.

[3] Michael Harper, op. cit., p. 145-146.

[4] Christian Jacq, Francmasoneria. Istorie şi iniţiere, Ed. Venus şi Schei, Bucureşti-Braşov, 1994, p. 124-128.

[5] Françoise Bonardel, Hermetismul, Editura de Vest, Timişoara, 1992, p. 69; Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. III, p. 203; Alexandrian, Istoria filosofiei oculte, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 156.

[6] Pentru amănunte se poate consulta Alexandrian, Istoria filosofiei oculte, ed. cit.

În categoria ecumenism, New Age, noua ordine mondiala | Etichete , , , , , , , , , | Comentariile sunt închise pentru Ecumenismul încotro? (VII)

Ecumenismul încotro? (VI)

Publicat în 24/10/2024 de Teodosie Paraschiv

4. Biserica în lupta pentru apărarea dreptei credinţe

[Vă rog să dați atenție și notelor de la final.]

ÎN acest capitol, vom puncta evenimentele şi faptele care au frământat şi tulburat viaţa Bisericii în lupta ei pentru apărarea adevărului de credinţă.

Istoricii de credinţe şi orientări diferite au selectat, grupat şi comentat evenimente istorice din puncte de vedere diferite, de la cele favorabile Bisericii până la cele defavorabile şi chiar denigratoare.

Noi vom selecta şi comenta doar acele evenimente şi fapte care au produs tulburare, controverse şi dispute politice sau teologice în viaţa Bisericii.

Urmând firul istoriei începând din secolul I, reţinem următoarele:

Secolele I-IV sunt marcate de persecuţiile venite din partea împăraţilor păgâni, pe de o parte şi ale evreilor [2] pe de altă parte, precum şi de lupta cu sectele gnostice [3] care promovau sincretismul religios şi conceptul de mântuire prin cunoaştere (gnoză).

După promulgarea de către împăratul Constantin cel Mare a edictului de toleranţă de la Milan, în 313, odată cu libertatea câştigată, Biserica s-a văzut nevoită să facă faţă unui nou pericol care venea acum din interiorul ei. Este vorba de disputele iscate de ereziile hristologice [4] care au tulburat viaţa Bisericii din sec. IV până în sec. IX.

A fost o perioadă în care Biserica a avut de înfruntat atât pe eretici, cât şi pe împăraţi. Puterea imperială nu a fost totdeauna de partea ortodoxiei credinţei. Chiar dacă din sec. IV imperiul se va creştina treptat, iar împăraţii, cu excepţia lui Iulian Apostatul, vor fi creştini, totuşi, pentru împărat cel mai mult conta unitatea imperiului. [5]

Puterea imperială a căutat să se sprijine pe unitatea Bisericii, însă când i s-a părut mai avantajos a sacrificat adevărul ortodoxiei pentru unitatea formală a imperiului. Acest principiu a rămas valabil până astăzi, când Biserica este folosită şi manipulată în scop politic şi electoral fără a se ţine seama de interesele ei.

Între sec. IX-XI, Biserica a fost frământată de disputele teologice dintre Biserica Răsăriteană şi cea latină, dispute care au culminat la anul 1054, cu ruperea comuniunii dintre cele două Biserici. [6] Marea Schismă, aşa cum este denumită, a separat Răsăritul de Apus, spre marea pagubă a amândurora. [7]

A urmat apoi o perioadă de vreo patru secole de tulburări religioase şi presiuni politice din partea împăraţilor bizantini, care au fost mereu gata să sacrifice dreapta credinţă în favoarea unei uniri formale care să le aducă sprijin militar din partea ţărilor apusene. [8]

În schimb, ortodocşii aveau să fie călcaţi şi jefuiţi de cruciaţi vreme de două secole. Mai mult, au avut de îndurat umilinţa de a pierde Constantinopolul între anii 1204 şi 1261. [9]

Încercările forţate de unire nu au făcut decât să adâncească prăpastia dintre cele două Biserici, mai ales că Biserica latină avea să modifice tot mai mult adevărul de credinţă şi forma de organizare. [10]

Căderea Constantinopolului sub musulmani va încheia o perioadă importantă din viaţa Bisericii Ortodoxe.

Dar suferinţele nu s-au oprit aici. Creştinii ortodocşi au avut de înfruntat, pe de o parte asuprirea otomană, iar pe de altă parte încercările şi ambiţiile de dominare ale Bisericii latine, care s-au prelungit până în zilele noastre sub forma uniatismului. [11] Cu timpul, avea să se adauge un nou pericol, venit din partea spiritului umanist şi renascentist, în esenţa lui, un spirit secularizant neopăgân. [12]

Au urmat apoi atacurile venite din partea grupurilor neoprotestante, în sec. XIX-XX, cât şi atacul din partea ateismului şi nihilismului [13] din sec. al XX-lea.
Din a doua jumătate a sec. XX, Biserica avea să înfrunte alte două mari pericole, unul intern şi altul extern: cel intern – generat de aderarea unor teologi şi ierarhi la mişcarea ecumenică, iar cel extern – din partea comunismului şi a reînvierii păgânismului în cadrul mişcării pentru o nouă eră.

[Voi continua capitolul în articolul următor.]

Bibliografie

[1] Ieromonah Agapit Popovici, „Ecumenismul încotro? O nouă viziune asupra ecumenismului sincretist”, 2003.

[2] Actele martirice, colecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti” (PSB), vol. 11, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (EIBMBOR), Bucureşti, 1982; Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, PSB, vol. 13, EIBMBOR, Bucureşti, 1997; şi în acelaşi volum Martirii din Palestina.

[3] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, EIBMBOR, PSB, 13.

[4] Pentru amănunte se poate consulta volumul Preot Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. II, Ed. Trinitas, Iaşi, care acoperă perioada sinoadelor ecumenice.

[5] Câteva amănunte interesante, la Michael Harper, Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre ortodoxie, Ed. Teofania, Sibiu, 2002, p. 135.

[6] Amănunte se află la Preot Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. III, Ed. Trinitas, 2002, p. 82-119.

[7] Michael Harper, op. cit., p. 132.

[8] Preot Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. III, ed. cit., p. 143-149; Istoria bisericească universală, vol. II, EIBMBOR, Bucureşti, 1993, p. 29-37; Vezi şi Steven Runciman, Căderea Constantinopolului, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1991.

[9] Pieirea Bizanţului a venit nu de la barbarii şi necreştinii cu care luptaseră veacuri în şir, ci de la occidentalii înaintând spre Constantinopol cu steaguri sfinţite, nu spre a-l apăra, ci spre a-l dărâma. [Dan Zamfirescu, op. cit., p. 33.]

[10] Preot N. Chifăr, op. cit., vol. III, p. 143.

[11] „Uniaţia a fost la origine, un produs al Bizanţului muribund, un târg, o nadă întinsă Romei papale de diplomaţia imperială, şi a rămas până la sfârşit conformă naturii sale originare! Ea a dus la înveninarea, pentru veacuri, a raporturilor dintre Răsăritul ortodox şi Apusul catolic, în urma eşecului Sinodului unionist de la Ferrara – Florenţa (1437-1438) şi a redevenit un factor de discordie şi frământare începând din sec. al XVI-lea, când formula unirii prin acceptarea de către ortodocşi a celor 4 puncte (dintre care principalul era acceptarea supremaţiei romane) a fost reluată de către iezuiţi şi aplicată prima oară în Regatul polon, pe teritoriile locuite de ucrainienii ortodocşi. Prin sinodul de la Brest – Litovsk din 1569, s-a creat pe pământul locuit de ucrainienii ortodocşi, dar aparţinând atunci regatului catolic al Poloniei, prima Biserică greco-catolică.” (Dan Zamfirescu, Ortodoxie şi romano-catolicism în specificul existenţei lor istorice, Ed. Roza vânturilor, Bucureşti, 1992, p. 333.)
Recomandăm pentru aprofundarea temei: Preot Prof. D. Stăniloaie, Uniatismul din Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român, Bucureşti, 1973; Valeriu Anania, Pro memoria. Acţiunea catolicismului în România interbelică, EIBMBOR, Bucureşti, 1992; Mircea Păcurariu, Uniaţia. Pagini din istoria Bisericii Ortodox Române din Transilvania, Ed. Vox, 1991; Teodor M. Popescu, Biserica mărturisitoare, Ed. Credinţa noastră, Bucureşti, 1995.

[12] Un punct de vedere ortodox asupra umanismului găsim la Sf. Justin Popovici, Biserica ortodoxă şi ecumenismul, ed. cit.

[13] Amănunte, la Serafim Rose, Omul împotriva lui Dumnezeu. Nihilism, în „The Orthodox Word”, nr. 172-3, 1993, editată de St. Herman of Alaska Brotherhood.

În categoria ecumenism, New Age, noua ordine mondiala | Etichete , , , , , , , , , | Comentariile sunt închise pentru Ecumenismul încotro? (VI)

Ecumenismul încotro? (V)

Publicat în 23/10/2024 de Teodosie Paraschiv

3. Rolul cercetării istorice în formarea duhovnicească

STUDIEREA istoriei îi este de trebuinţă fiecărui creştin în formarea sa duhovnicească. Slujbele liturgice sunt cel mai comun şi la îndemână mijloc de informare istorică. În cadrul cultului luăm cunoştinţă de evenimente din perioada biblică şi din viaţa Bisericii, prin lecturile biblice şi prin sinaxare sau vieţile sfinţilor. [2] Atât Vechiul cât şi Noul Testament sunt pline de istorie. Dar nu numai atât, ci chiar întreaga imnografie descrie evenimentele istorice din viaţa Bisericii. Aceste pagini de istorie formează istoria sfântă a Bisericii, care au ca principal rol formarea duhovnicească a creştinului.

N. Iorga a prins bine această diferenţă între „cunoştinţe” şi „ceea ce se desface din aceste cunoştinţe”, adică între date şi fapte pe de o parte şi interpretare, pe de altă parte. Iorga este de părere că în istorie trebuie să primeze „elementul sufletesc”, „elementul moral” şi „anume adevăruri mari, esenţiale, care răsar din cercetarea unor părţi din istoria lumii.” [3]

Cercetarea istorică trebuie să ne întărească convingerea în puterea de biruinţă a binelui şi a adevărului. Când te gândeşti prin câte a trecut Biserica, realizezi cât de prezentă este purtarea de grijă a lui Dumnezeu în istorie. Viaţa este o luptă pentru păstrarea şi transmiterea adevărului din generaţie în generaţie. Din trecutul zbuciumat al Bisericii, trebuie să reţinem acele învăţăminte care să ne permită să ducem mai departe adevărul de credinţă.

Nu ne putem mulţumi doar cu ce prezintă manualele de istorie, realizate după modele scolastice, a căror conţinut nu dovedeşte valoare în formarea duhovnicească a cititorului.

Cel puţin de un secol, lucrările de istoria Bisericii sunt concepute după acelaşi tipar, mereu din acelaşi punct de vedere scolastic.

Credem că nu există teolog de bună credinţă care să nu-şi dea seama de punctul de vedere îngust din care este prezentată Istoria Bisericii în lucrările oficiale. Acest fapt se datorează trecerii sub tăcere a multor evenimente şi acţiuni de culise, neoficiale, sau a influenţelor exercitate de diverse instituţii şi organizaţii ce întreprind acţiuni mai mult sau mai puţin oculte. Chiar dacă sunt neoficiale, un istoric nu poate face abstracţie de existenţa lor în măsura în care ia cunoştinţă de ele.

În lucrarea de faţă ne propunem să aducem în discuţie o seamă de fapte şi acţiuni care în general sunt trecute cu vederea şi care relevă influenţe nefaste asupra ortodoxiei, venite din partea diferitelor organizaţii protestante, catolice, ecumenice şi ale francmasoneriei.

[În ultimii 35 de ani istoria a fost distrusă aproape complet și s-a ajuns ca în școlile din România să se învețe minciunile despre istoria holocaustului în locul istoriei neamului nostru românesc. De fapt, asistăm de câteva decenii la rescrierea istoriei, cu scopul precis de a rupe noile generații de trecutul neamului nostru și de credința creștină. În aceste vremuri vitrege, datoria de a transmite mai departe istoria neamului și a credinței, alături de tradițiile noastre românești, revine în principal părinților.]

Bibliografie

[1] Ieromonah Agapit Popovici, „Ecumenismul încotro? O nouă viziune asupra ecumenismului sincretist”, 2003.

[2] Vieţile sfinţilor, ediţie îngrijită de Arhimandrit Ioanichie Bălan, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 12 volume. Au fost editate între anii 1992-1998.

[3] Aurel Sacerdoţeanu, în „Introducere” la N. Iorga, Scrieri istorice, vol.I, Ed. Albatros, colecţia Lyceum, vol. 99, 1971, p. 14.

În categoria ecumenism, Marea Resetare, New Age, noua ordine mondiala | Etichete , , , , , , , , , | Comentariile sunt închise pentru Ecumenismul încotro? (V)

Ecumenismul încotro? (IV)

Publicat în 22/10/2024 de Teodosie Paraschiv

2. Despre infailibilitate

PRIN infailibilitate [2] se înţelege neputinţa de a greşi. Mărturisim că Hristos este capul Bisericii. Biserica este o unitate alcătuită din episcop, preoţi, diaconi şi credincioşi.

Unitatea aceasta o dă Hristos care este unit cu Biserica (Sfântul Ignatie, Efeseni, V, 1). Fără de episcop, preoţi şi diaconi nu se poate vorbi de Biserică (Sfântul Ignatie, Tralieni III, 1).

Episcopul este cununa cea vrednică a preoţimii şi a diaconilor (Sfântul Ignatie, Magnezieni XIII, 1). În episcop este toată mulţimea credincioşilor (Sfântul Ignatie, Tralieni, I, 1).

Pe lângă toate acestea, Sfânta Biserică Ortodoxă învaţă că episcopul nu este infailibil. Mărturie este însăşi istoria. Să ne amintim de perioada comunistă, cea mai apropiată de vremea noastră.

În statele aflate sub regimuri comuniste, majoritatea ierarhilor a trebuit să facă jocul puterii, [3] condamnând în sinoadele Bisericilor locale pe proprii credincioşi, clerici sau mireni, doar ca să facă pe plac regimului comunist de la putere. [4] Istoria este plină de asemenea greşeli. Dar nu putem da vina pe Biserică pentru că vina o poartă oamenii.

Numai Biserica în întregul ei este infailibilă pentru că este condusă de Hristos, iar în Biserică doar sinodul ecumenic este infailibil, ca expresie a întregului episcopat.

Biserica cuprinde pe toţi credincioşii, cler şi mireni, botezaţi în numele Sfintei Treimi, buni sau răi. Deşi Biserica este plină de păcătoşi, sfinţenia ei nu suferă scădere. Pentru că sfinţenia ei vine de la Hristos. Biserica condamnă păcatul, dar aşteaptă întoarcerea păcătosului de pe calea pierzării.

Când spunem că ecumenismul este erezie, iar urmarea lui un păcat, nu ne scârbim şi nu respingem pe păcătos, ci încercăm doar să ne delimităm de acest păcat.

Este iraţional să afirme cineva că a condamna erezia ecumenistă este tot una cu condamnarea Bisericii, pe motiv că există ierarhi şi teologi care îmbrăţişează această erezie.

Aceia care îmbrăţişează această eroare confundă ierarhia cu Biserica, ceea ce nu este adevărat. De aceea, atragem atenţia cititorilor, condamnarea ecumenismului ca erezie şi păcat nu trebuie percepută ca un atac la adresa Bisericii, nici măcar la adresa ecumeniştilor, fie ei chiar ierarhi sau clerici, ci doar ca o condamnare şi delimitare faţă de păcat.

***

Se cuvine încă o precizare.

Păcatul produce sminteală pentru cei slabi în credinţă, adică afectează negativ credibilitatea păcătosului.

Însă noi cei tari trebuie să cunoaştem şi să mărturisim că lucrarea harului preoţiei nu suferă din cauza stării morale a clerului. Harul lucrează independent de starea sa morală.

De aceea, cei care se scârbesc de un preot sau un ierarh şi refuză primirea Tainelor din mâna lui, se fac vinovaţi de păcat împotriva Sfântului Duh care lucrează prin toţi preoţii şi ierarhii Bisericii fără deosebire. Unii ca aceştia se despart pe ei de Biserică. Sau altfel spus, delimitarea de păcat nu poate justifica negarea lucrării harului Sfântului Duh.

[În această categorie intră „nepomenitorii” de astăzi, care s-au rupt de comunitatea Bisericii Ortodoxe Române, prin refuzul pomenirii și comuniunii cu ierarhii care, zic ei, au semnat declarația ecumenistă la Sinodul din Creta.]

Se cuvine ca astăzi să privim ecumenismul dintr-o nouă perspectivă. Se cuvine să ţinem seama de politica mondială şi de direcţiile ei, cu atât mai mult cu cât observăm că nici ecumenismul nu scapă interesului liderilor politici mondiali.

[Astăzi este evident pentru toți că politica mondială militează pentru o nouă ordine mondială, pentru guvern mondial și o religie unică. Dacă în urmă cu 20 de ani aceste planuri erau cunoscute mai puțin de marea masă a populației, acum toată lumea a auzit de „marea resetare” a satanistului Klaus Schwab.]

Mereu trebuie să ne gândim cui foloseşte şi cui va folosi ecumenismul? Bisericii sau politicii mondiale? Teologii noştri ortodocşi au avut un mare rol în orientarea mişcării ecumenice, pe de o parte, mai ales în cadrul CEB şi CBE, iar pe de altă parte în menţinerea unei Biserici vii într-un stat comunist ateu.

Facem aceste precizări pentru a evidenţia rolul pozitiv al prezenţei ortodocşilor în mişcarea ecumenică până în anul 1989.

[Consiliul Mondial al Bisericilor a fost controlat înainte de 1989 de KGB, adică de comuniștii, și acest lucru era cunoscut de majoritatea participanților la adunările acestui Consiliu. Indirect, toți perticipanții au făcut jocul comuniștilor anticreștini.]

Astăzi [2003] este necesară o reevaluare a ecumenismului întrucât se constată că după 1989 toate organismele ecumenice au fost politizate, militând pentru globalizare şi mondializare, noile forme ale internaţionalismului comunist.

[Astăzi (2024), aceste „noi forme” sunt cunoscute sub numele de neo-marxism, sau mișcarea woke.]

Faptul că teologii ortodocşi au încercat până în 1989 să exploateze relaţiile ecumenice în folosul Bisericii Ortodoxe nu trebuie să ne facă să credem apriori că este bun şi în continuare. Ecumenismul nu a fost bun niciodată.

Noua politică mondială ne dă posibilitatea de a reevalua ecumenismul din perspectiva globalizării şi mondializării, şi de a observa dimensiunea sincretistă a acestei mişcări.

[Începând cu anul 2020, Forumul Economic Mondial a ieșit în public cu agenda sa pentru „Marea Resetare”, promovată de satanistul Klaus Schwab. „Marea Resetare” este noul nume sub care este cunoscută „noua ordine mondială”.]

[Știm prea bine cât de nefaste au fost directivele impuse de acest Forum, alături de OMS și ONU.]

Bibliografie

[1] Ieromonah Agapit Popovici, „Ecumenismul încotro? O nouă viziune asupra ecumenismului sincretist”, 2003.

[2] „Infailibilitatea este o calitate divino-umană naturală şi o funcţie divino-umană naturală a Bisericii, ca Trup divino-uman al lui Hristos, al cărui cap veşnic este Adevărul-Atoateadevărul: cel de-al doilea Ipostas al Prea Sfintei Treimi, Dumnezeul-Om, Domnul Iisus Hristos.” (Arhimandritul Justin Popovici, Biserica şi statul, Schitul Sf. Serafim de Sarov, 1999, p. 30).

[3] Dragoş Şeuleanu, Carmen Dumitriu, Amintirile Mitropolitului Antonie Plămădeală, Ed. CUM, Bucureşti, 1999, p. 222-236.

[4] Un studiu deosebit cu privire la poziţia Bisericii faţă de stăpânire poate fi găsit la Arhimandrit Justin Popovici, Biserica şi statul, (ed. cit., p. 7-23). Părintele Justin Popovici face distincţie între colaborare şi convieţuire.

În categoria Articole | Etichete , , , , , , , , | Comentariile sunt închise pentru Ecumenismul încotro? (IV)

Ecumenismul încotro? (III)

Publicat în 21/10/2024 de Teodosie Paraschiv

1. Biserica condamnă păcatul

BISERICA a condamnat mereu păcatul, iar Sfinţii Părinţi, urmând porunca Bisericii, s-au dovedit mari apărători ai moralităţii şi ai dreptei credinţe.

Dar nu numai sfinţii Părinţi, ci fiecare creştin are datoria de a condamna şi combate păcatul.

Să ne oprim câteva clipe asupra acestui subiect şi să încercăm a răspunde la câteva întrebări.

Cine condamnă păcatul? Biserica. Cine îl sancţionează pe păcătos? Biserica, prin sfintele canoane. Cum aplică sancţiunea? După caz, sancţiunea este aplicată de preotul duhovnic, de chiriarh sau sinod.

Să facem aşadar distincţie între fapta condamnabilă (păcatul), sancţiune (pedeapsă, canon) şi aplicarea sancţiunii.

Aplicând raţionamentul de mai sus la subiectul nostru, spunem că ecumenismul este fapta condamnabilă, sancţiunea este reprezentată de sfintele canoane ale Bisericii, iar aplicarea sancţiunii revine sinodului.

Ne propunem să discutăm despre ecumenism şi să dovedim că este o faptă condamnabilă. Aşadar, condamnarea nu ne aparţine, întrucât noi încercăm doar s-o evidenţiem. De asemenea, aplicarea sancţiunii nu ne priveşte pe noi, întrucât este atributul sinodului.

Intenţia noastră rămâne aceea de a atrage atenţia cititorului creştin asupra pericolului pe care îl reprezintă ecumenismul pentru viaţa creştină.

Având în vedere cele de mai sus, considerăm tendenţioase şi pătimaşe afirmaţii de genul: „Cine atacă ecumenismul înseamnă că atacă ierarhul şi sinodul, pentru că acesta sau acela agrează acţiunile mişcării ecumenice.” Sau: „Cine se pronunţă împotriva ecumenismului înseamnă că îi judecă pe ecumenişti.”

După această logică îngustă ar rezulta că a ataca sau condamna păcatul este tot una cu atacarea sau condamnarea păcătosului.

În realitate, altceva deranjează. Şi aceasta s-a întâmplat de când lumea. Poţi comenta faptele oricui, dar mai puţin ale şefilor sau superiorilor în general.

Cum ecumenismul este împărtăşit şi promovat în ortodoxie, în special de către teologi, este de aşteptat reacţia negativă din partea acestora.

Iată de ce astăzi, a urma Sfântului Vasile cel Mare, Sfântului Ioan Gură de Aur, Sfântului Grigorie de Nazianz, Sfântului Ioan Damaschin, Sfântului Maxim Mărturisitorul, Sfântului Teodor Studitul şi altora asemenea în lupta lor cu păcatul şi pentru apărarea dreptei credinţe pare inacceptabil multor ierarhi şi teologi ecumenişti.

Deşi n-o afirmă direct, ei se comportă ca şi cum ar fi infailibili.

[Nu am ce să mai adaug la aceste observații scrise în urmă cu 21 de ani. Rămân la fel de valabile și astăzi.]

Bibliografie

[1] Ieromonah Agapit Popovici, „Ecumenismul încotro? O nouă viziune asupra ecumenismului sincretist”, 2003.

În categoria ecumenism, New Age, noua ordine mondiala | Etichete , , , , , , | Comentariile sunt închise pentru Ecumenismul încotro? (III)

Ecumenismul încotro? (II)

Publicat în 20/10/2024 de Teodosie Paraschiv

Înainte de a începe vă prezint mai jos cuprinsul lucrării.

CUPRINS

Cuvânt înainte
1. Biserica condamnă păcatul
2. Despre infailibilitate
3. Rolul cercetării istorice în formarea duhovnicească
4. Biserica în lupta pentru apărarea dreptei credinţe [partea II] [partea III] [partea IV]
5. Istoria mişcării ecumenice 
5.1. Ce este ecumenismul?
5.2. Când, cum şi în ce context istoric a apărut?
6. De când sunt implicaţi ortodocşii în acţiuni ecumenice?
7. Mărturia faptelor
8. Care trebuie să fie atitudinea noastră?
9. Contextul social-politic în care apare ecumenismul
10. Ecumenismul în slujba comunismului interna-ţionalist şi a globalizării
11. Introducere în teologia istoriei
12. Influenţa ocultismului asupra gândirii creştine
13. Ce legătură are francmasoneria cu satanismul?
14. Se justifică implicarea ortodocşilor în ecumenism?
15. Umanism, globalism, ecumenism şi satanism
16. „Vindecarea memoriei”
17. De ce nu ne putem ruga împreună cu catolicii
18. Efectele implicării ortodocşilor în mişcarea ecumenică
19. Măsuri ortodoxe de combatere a ereziei ecumeniste
ANEXA I: Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din data de 11 martie 1937
ANEXA II: Mărturii ortodoxe privind erezia ecumenistă
ANEXA III: Erezii şi erori dogmatice ale papei
ANEXA IV: Despre convocarea Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe
ANEXA V: Synodikonul ortodoxiei
Bibliografie
Indice de nume

Cuvânt înainte

SCRIEM această carte din dragoste pentru Adevărul veşnic, Hristos Iisus, Dumnezeu – Omul şi Biserica Sa.

Hristos ne-a îndemnat la pace, iertare şi răbdare, ne-a învăţat să mărturisim adevărul. Dumnezeu este al orânduielii şi al păcii, nicidecum al neorânduielii, al tulburărilor sau răzvrătirilor. În pace şi linişte ne-a învăţat să mărturisim Adevărul, iar adevărul ne va face liberi.

Dacă Îl iubim pe Hristos, atunci să mărturisim adevărul: să urmăm exemplul sfinţilor, care nu s-au temut nici de sărăcie, nici de ocări, de judecăţi şi nici măcar de moarte.
Să mărturisim adevărul şi să-l transmitem curat din generaţie în generaţie până la sfârşitul veacurilor.

Lucrarea de faţă îşi propune o prezentare a ereziei ecumeniste[2] şi al pericolului ce-l reprezintă pentru Biserica Ortodoxă şi creştinătate în general.

Vom încerca să facem lucrarea cât mai accesibilă tuturor credincioşilor.

Intenţia noastră este aceea de a scoate în evidenţă anumite aspecte care în general sunt trecute sub tăcere. De asemenea, ne vom strădui să arătăm care este legătura dintre ereziile din veacurile primare şi marea erezie din vremea noastră, dintre sincretismul gnostic şi sincretismul ecumenist contemporan.

În decursul timpului, teologii şi istoricii au selectat, grupat şi interpretat evenimentele istorice, călăuziţi de anumite interese, pe care le slujeau.[3]

Nu avem intenţia de a scrie o nouă istorie, ci doar de a puncta o pagină de teologie a istoriei, scopul nostru declarat fiind acela de a dovedi că ecumenismul este erezie.

[Acum, scopul meu este acela de a dovedi că ecumenismul este o formă de promovare a satanismului în rândul creștinilor.]

Astăzi avem avantajul de a putea reevalua, dintr-o nouă perspectivă, atât activităţile organizaţiilor ecumenice de-a lungul timpului, cât şi speranţele teologilor ortodocşi care, din nefericire, se dovedesc tot mai deşarte.

Această lucrare se doreşte, în primul rând, un răspuns creştinilor ortodocşi care atrag atenţia asupra pericolului pe care îl prezintă ecumenismul în forma actuală sincretistă, iar în al doilea rând, un studiu interdisciplinar privind ecumenismul, pentru acei confraţi care mai speră să poată folosi ecumenismul ca mijloc de misiune ortodoxă.

Lucrarea poate fi luată şi ca un avertisment adresat acelora care se lasă purtaţi de duhul slavei deşarte din dorinţa de a plăcea oamenilor mai mult decât lui Dumnezeu.

14 septembrie 2003
Înălţarea Sfintei Cruci

Autorul

Bibliografie

[1] Ieromonah Agapit Popovici, „Ecumenismul încotro? O nouă viziune asupra ecumenismului sincretist”, 2003.

[2] Teologii greci numesc mişcarea ecumenică cea mai mare erezie a secolului nostru. (Ortodoxia şi internaţionalismul religios, Ed. Scara, Bucureşti, 1999, p. 56.) Părintele Dumitru Stăniloaie zice că „ecumenismul este panerezia timpului nostru.” (Ortodoxia şi internaţionalismul religios, ed. cit., p. 72, citat după revista „Schimbarea la faţă” nr. 2/noiembrie 1997, p. 8, editată de A.S.C.O.R. Bucureşti. Vezi şi Sf. Justin Popovici, Biserica ortodoxă şi ecumenismul, Mânăstirea Sf. Arhangheli, Petru Vodă, 2002, p. 118.)

[3] Ceea ce numim îndeobşte istorie nu este, în raport cu realitatea, decât o naraţiune simplificată, dramatizată şi investită cu sens. Ea filtrează trecutul, îl adaptează şi îl deformează, trecându-l prin sita imaginarului şi structurându-l în sensul ideologiilor prezentului.

În categoria ecumenism, New Age, noua ordine mondiala | Etichete , , , , , | Comentariile sunt închise pentru Ecumenismul încotro? (II)

Ecumenismul încotro? (I)

Publicat în 19/10/2024 de Teodosie Paraschiv

M-am gândit ca în următoarele 2-3 săptămâni să public în serial cartea „Ecumenismul încotro? O nouă viziune asupra ecumenismului sincretist”, pe care am publicat-o în urmă cu 21 de ani, mai precis în anul 2003.

Aș vrea să mă fac înțeles încă de la început, ca să nu las loc de discuții și interpretări. Ecumenismul poate fi privit din multe puncte de vedere și poate fi definit nuanțat în funcție de aceste puncte de vedere.

Din punct de vedere teologic, ecumenismul este definit ca o încercare a creștinilor de a reface unitatea creștinilor dincolo de diferențele confesionale. Dar această definiție este una înșelătoare și lasă impresia că în final, în urma acestor eforturi „ecumenice” unitatea creștină va fi refăcută.

Din punct de vedere ideologie, ecumenismul este o formă de promovare a comunismului în rândul creștinilor, cu sprijinul structurilor ierarhice existente în cadrul confesiunilor creștine.

Din punct de vedere spiritual, ecumenismul este o formă subtilă de promovare a satanismului în rândul creștinilor, cu sprijinul structurilor ierarhice existente în cadrul confesiunilor creștine.

Pe parcursul acestei lucrări veți afla că inițiatorii mișcării ecumenice au fost masoni și adepți ai marxismului, sub diversele lui forme. La urma urmei, marxismul este o formă de satanizare a societății și de luptă împotriva oricărei forme de spiritualitate. Richard Wurmbrand a încercat să explice mai pe înțeles faptul că Marx a fost satanist.

Teologul protestant D. Bonhoeffer promova un creștinism fără Hristos, sau un fel de comunism dezbrăcat de orice spiritualitate.

Sf. Iustin Popovici numea ecumenismul drept pan-erazia tuturor timpurilor, eu însă prefer să definesc ecumenismul ca pe o ideologie satanică, care nu poate fi incadrată în rândul ereziilor, cum nici gnosticismul nu a fost și nu este o erezie creștină.

Așadar, reținem faptul că ecumenismul este o formă de satanizarea a societății creștine și de promovare a religiei unice ce va fi declarată ca religie oficială a guvernului mondial.

În continuare, vă invit la lecturarea acestei lucrări, pe care la acea vreme am încercat să o documentez cât mai bine.

Notă. Nu doresc să judec pe nimeni, dintre cei care sunt etichetați, de către unii sau alții, drept ecumeniști. Intenția mea este aceea de a lămuri ce este ecumenismul și cum a apărut, nicidecum să judec pe oameni.

Ecumenismul încotro?
O nouă viziune asupra ecumenismului sincretist

Pe parcursul prezentării, acolo unde voi considera necesar, voi interveni cu comentarii sau actualizări ale informațiilor.

Bibliografie

[1] Ieromonah Agapit Popovici, „Ecumenismul încotro? O nouă viziune asupra ecumenismului sincretist”, 2003.

În categoria ecumenism, New Age, noua ordine mondiala | Etichete , , , , , , , | 2 comentarii

Noile buletine, Antihrist, 666 (XIII)

Publicat în 18/10/2024 de Teodosie Paraschiv

Am prezentat pe parcursul a 12 articole conținutul cărții „Noile buletine, Antihrist, 666”, publicată în urmă cu 30 de ani. În articolul de față aș adăuga doar câteva comentarii personale și însoțite de o actualizare a infomațiilor.

Părintele Paisie Aghioritul ne-a avertizat de acum mai bine de 40 de ani despre pericolul pe care îl reprezintă buletinele electronice. Îmi aduc aminte că prin anul 1992 am primit de la Părintele Ioanichie Bălan niște pliante cu informațiile transmise de Părintele Paisie despre buletinele electronice și sistemul de calculatoare de la Bruxelles, numit „Fiara”. Pe acel pliant se mai afla poza unei imprimante laser speciale folosită pentru imprimarea codului de identificare personală pe mână. În pliant se pomenea și de Dr. Eldeman. Pe vremea aceea era greu de verificat aceste informații.

Dar, iată că, de curând am găsit confirmarea acestor informații în cartea scrisă de Jason Mason, „Tatăl meu a fost un MiB. Programul spațial secret. Germanii din Antarctica și extratereștrii. Un denunțător dezvăluie totul”, după mai bine de 30 de ani.

Dr. Hanrick Eldeman a dezvăluit în anul 1974 prototipul unui computerului numit „Fiara”. Acesta se afla în clădirea Confederației Pieței Comune din Bruxelles și ocupa la acea vreme trei etaje întregi. De atunci tehnologia a evoluat imens, iar capacitatea de calcul și de stocare la fel de mult. Acolo s-a elaborat un plan pentru ca în cazul unui haos mondial pe piețele financiare, acest computer să preia întreaga tranzacționare la nivel mondial. „Bestia” era capabilă să-și scrie propriile programe.

Pe vremea aceea aveam 10 ani și habar nu aveam de aceste tehnologii. Aveau să mai treacă 2-3 ani până să mă inițiez în tainele electronicii, și încă vreo 10 ani până să mă inițiez în tainele informaticii.

La vremea aceea, dr. Eldeman afirma că în cazul unui haos financiar ar fi necesară introducerea unei noi monede mondiale, în locul dolarului. Dacă nu greșesc, anul 1974 a fost anul în care s-a decis ca dolarul să nu mai fie acoperit în aur și implicit toate celelalte monede naționale. A fost momentul în care sistemul bancar a transformat moneda (banul) într-o marfă cu valoare variabilă. De acum bancherii puteau tipări bani cu nemiluita pe care să-i împrumute cu dobândă.

Noua monedă mondială era gândită să fie digitală și să înlocuiască banii de hârtie sau monedela metalice. A trebuit să mai reacă 50 de ani până când să se vorbească de criptomonedele bancilor centrale (CDBC), care să înlocuiască banii lichizi. Monede digitale independente de sistemul bancar există și tranzacțiile sunt posibile de la persoană la persoană, descentralizat. Acest fapt deranzează foarte mult sistemul bancar, deoarece tranzacțiile nu pot fi urmărite și impozitate sau controlate.

Din acest motiv bancile centrale și-au propus să emită propriile monede digitale, numite prescurtat CDBC, care să înlocuiască actualele cryptomonede descentralizate.
CDBC sunt „monede” crypto, virtuale, controlate de sistemul bancar. Aceste monede pot fi programate în diferite moduri. Ele pot fi asemenea voucher-elor cu termen de valabilitate și cu o destinație prestabilită.

Ce este un voucher? Mai pe înțeles, bani cu destinație și termen de valabilitate prestabilit. Asta vor fi CDBC.

Cu un voucher de vacanță nu poți cumpăra haine, încălțăminte, medicamente, sau alt ceva, ci doar cazare și masă.

În viitor, se dorește ca aceste „modede digitale”, sau altfel spus, credite, să fie programabile. Ai luat salariul? Foarte bine. Îl vei folosi cum dictează sistemul și nu cum vrei tu. Vei avea credite pentru mâncare, pentru îmbrăcăminte și încălțăminte, pentru vacanțe (dacă vor mai fi), pentru combustibil, electricitate, apă etc. Mai mult, vei putea folosi creditele doar într-o anumită zonă (orașul de 15 minute, sau închisoarea viitorului), și într-o anumită perioadă. Cu alte cuvinte nu vei mai putea pune credite deoparte, pentru „zile negre”, așa cum facem acum cu banii.

Contra-valoarea muncii dintr-o lună trebuie cheltuită în maxim 60 de zile, după depășirea perioadei creditele expiră, se evaporă.

Acum înțelegeți cum funcționează sistemul?

Dar, acest plan impune un sistem în care fiecare persoană de pe Pământ să aibă un număr de identificare unic. Fără acest număr nu exiști, nu poți cumpăra sau vinde.

Și spune dr. Eldeman că acest număr ar trebui să fie tatuat invizibil cu laser, fie pe frunte, fie pe partea din spate a mâinii și să poată fi citit cu scanere în infraroșu.

Și acum atenție. Dr Edelman a explicat că acest număr ar trebui să fie format din trei grupuri de câte șase cifre, ceea ce înseamnă 666.

Unul dintre liderii Pieții Comune a fost întrebat ce s-ar întâmpla dacă cineva refuză să coopereze. Acesta a răspuns că acea persoană ar fi constrânsă să se conformeze noilor cerințe.

Paul Henri Spaak, fondatorul Pieții Comune Europene și fost secretar al NATO, a spus, într-unul din discursurile sale, că ei caută un „om”. Acest om ar trebui să aibă o asemenea statură intelectuală, încât să fie capabil să scoată lume din haosul economic. El a spus că nu îi pasă dacă este un zeu sau un demon, el ar fi primit cu bunăvoință.

Cine credeți că este „omul”? Antihristul.

Tehnologia care stătea în spatele acestui sistem era ultra secretă.

Îmi amintesc de ce spunea Zbigniev Brzezinski la începutul anilor `70 din secolul trecut. Zbigniew Brzezinski, un polonez-evreu khazar, şeful Comisiei Trilaterale, vorbea încă din 1970 despre „era tehnotronică”, când toţi oamenii vor fi controlaţi şi supravegheaţi! În cartea sa „Între două ere: Rolul Americii în epoca tehnotronică”(1970), afirma:

„Avem un public larg, care este foarte ignorant cu privire la treburile publice şi foarte sensibile la sloganuri simpliste făcute de către candidaţi, care apar de nicăieri, nu
au palmares, dar gura plină de sloganuri. Era tehnotronică conduce la apariţia unei societăţi cât mai controlate. O astfel de societate trebuie dominată de o elită, fără restricţii de valori tradiţionale.

În curând va fi posibil să se supravegheze în continuu fiecare cetăţean şi să se menţină în timp real informaţii personale ale cetăţeanului, chiar dacă se încalcă intimitatea
sa. În Societatea Tehnotronică lumea va trebui să fie atrasă de cele mai noi tehnici de comunicare pentru a li se putea manipula cât mai uşor emoţiile.”

Ceea ce afirma Zbigniew Brzezinski în urmă cu cinci decenii astăzi a devenit realitate.

Cineva l-a întrebat pe Părintele Paisie:

– Părinte, în aceşti ani grei va interveni Hristos?

– Da. Vezi, dacă aici unui nedreptăţit, care are dispoziţie bună, fiindcă este îndreptăţit să primească ajutorul dumnezeiesc, i se arată de multe ori sfinţii, Maica Domnului, Hristos, ca să-l mântuiască, cu cât mai mult atunci când sărmana lume se va afla într-o situaţie atât de grea. Va fi o vijelie, o mică ocupaţie a lui Satana – Antihrist. După aceea va mânca o palmă de la Hristos, se vor cutremura toate neamurile şi va veni pacea în lume pentru mulţi ani. De această dată Hristos va da o ocazie ca să se mântuiască făptura Sa. Se va arăta la punctul culminant, când oamenii nu ar mai putea ieşi singuri, ca să-i mântuiască din mâinile lui Antihrist. Oamenii se vor întoarce la Hristos şi va veni în toată lumea o linişte duhovnicească pentru mulţi ani.

Unii leagă a Doua Venire de această intervenţie a lui Hristos. Eu nu pot spune asta. Gândul îmi spune că nu va fi a Doua Venire, când va veni ca Judecător, ci o intervenţie a lui Hristos, pentru că sunt atâtea fapte care nu s-au petrecut încă. Va interveni Hristos, va da o brâncă acestui întreg sistem, va pedepsi tot răul şi în cele din urmă îl va transforma în bine. Drumurile se vor umple de locuri de închinare. Autobuzele vor avea icoane pe dinafară. Toţi oamenii vor crede. Te vor trage să le vorbeşti despre Hristos. Aşa se va propovădui Evanghelia la toată lumea. Şi atunci Hristos va veni ca Judecător să judece lumea. Altceva este Judecata, altceva o intervenţie a lui Hristos, ca să ajute făptura Sa.

Să luăm aminte la aceste cuvinte ale Părintelui Paisie și să nu ne pierdem nădejdea în Hristos. Sunt vremuri de cernere, dar încă nu este sfârșitul.

Bibliografie

[1] Calinic, Mitropolitul Pireului, Noile buletine, Antihrist, 666, Atena, 1993.

În categoria identitate digitala, Marea Resetare, New Age, noua ordine mondiala | Etichete , , , , , , | 3 comentarii