Despre inspirația și integritatea textului Sf. Scripturi

Hai să vedem ce învață profesorii noștri de teologie pe elevii și studenții teologi, viitorii preoți. De un veac preoții învață aceleași lucruri. Din păcate nu există nici un fel de cercetare serioasă, pe text, făcută de teologii ortodocși români. În general profesorii mai tineri citează pe cei mai în vârstă, fără să vină cu vreun nou argument. Așadar, de un veac se transmit aceleași idei vehiculate la începutul secolului XX, sub influența puternică a criticii negative.

Să vedem ce găsim scris în manualele de „Studiul Vechiului Testament” și „Studiul Noului Testament”.

Pr. Prof. V. Prelipceanu, în „Studiul Vechiului Testament”, ed. a IV-a, Cluj-Napoca, 2006:

„Mai pe urmă se va arăta că acele cărţi pe care Biserica le are în canon şi care sunt inspirate de Duhul Sfânt au ajuns până la noi întregi, adică neschimbate în părţile esenţiale, în chestiunile de fond şi de învăţătură mântuitoare”, p. 27.

„pentru ca să ne putem documenta într-o problemă care atinge îndeaproape autoritatea divină a Scripturii, trebuie să se ştie întâi de toate că Sf. Scriptură este haina în care este îmbrăcat cuvântul lui Dumnezeu. De aceea trebuie să distingem în Sf. Scriptură elementul esenţial divin (elementul dogmatic), şi elementul formal omenesc (elementul verbal). Integritatea poate fi deci integritate materială sau dogmatică şi integritate formală, critică sau verbală. Păstrarea integrităţii materiale sau dogmatice nu necesită totodată şi păstrarea integrităţii formale sau verbale. O idee, un adevăr se poate exprima verbal în mai multe feluri fără să sufere adevărul însuşi”, p. 65.

De altfel păstrarea integrităţii formale a fost cu neputinţă din cauza imprejurărilor istorice şi imperfecţiunii inerente firii omeneşti. Pe de altă parte scrierea şi forma literelor în continuă evoluţie, pe de altă parte, lipsa de atenţie, erori de văz şi auz (în cazul de copiere după dictare) ale copiatorilor, intenţia de a înlocui cuvintele, de a reda mai clar ceea ce se părea întunecat, apoi intenţia bună sau rea de a schimba textul – sunt tot atâtea cauze care au făcut inevitabile deosebirile de text”, p. 66.

„Manuscrisele originale ale cărţilor sfinte s-au pierdut. Locul acestora îl deţin azi copiile, care reproduc diferite recenzii de text, provenite de la diverşi copişti. Aceste recenzii nu consună perfect între ele. Cauzele amintite mai sus au făcut inevitabile deosebirile sau variantele de text. Consultând documentele vechi, prin codicii manuscrişi, critica textului caută să restabilească forma originală a textului, prin alegerea a celor mai probabil autentice dintre variante”, p. 68.

„Încercările de a reconstitui textul original autentic, pe bază de paralelism sau metrică poetică, încă nu a dus la nici un rezultat pozitiv până azi”, p. 74.

„Ca încheiere repetăm ce s-a spus mai sus. Nu susţinem identitatea perfectă a Pentateuhului de azi cu cel din autograful autorului. Fără schimbarea lui substanţială, s-au putut schimba unele texte sau unele cuvinte, fie din neglijenţa copiştilor, fie cu anumite intenţii, înlocuindu-se cuvintele învechite cu altele mai noi, sau adăugăndu-se pe alocuri unele note explicative”, p. 111.

În putem observa că autorul își mărturisesc îndoiala cu privire la integritatea şi transmiterea fidelă a textului peste veacuri, observându-se influenţa din partea criticii negative. De asemenea, este respinsă inspirația verbală. Se vede că autorii manualului s-au lăsat prea mult intimidați de critica negativă de la acea vreme. Observăm și faptul că autorii ignoră tradiția multi-milenară ebraică, conform căreia Torah a fost dictată de Dumnezeu lui Moise cuvânt cu cuvânt, iar transcrierea textului se face după reguli extrem de stricte, care nu admit nici măcar o singură literă greșit în noua copie manuscris. Regulile de transcriere se păstrează până astăzi neschimbate.

Nici până astăzi teologii ortodocși nu au valorificat descoperirea Manuscriselor de la Marea Moartă. Compararea textului cărții profetului Isaia din edițiile actuale cu cel descoperit în grotele de la Marea Moartă arată că textul s-a păstrat nealterat, deși a fost copiat de zeci de ori, până astăzi.

Cum înțelegem afirmația următoare, ținând cont și de citatele amintite mai sus?

„Sfânta Scriptură este rezultatul cooperării a două cauze: Dumnezeu şi omul. Deoarece Sfânta Scriptură este „cuvântul lui Dumnezeu” şi nu „al omului”, urmează că autorul principal al Scripturii este Dumnezeu, iar omul este autor secundar (cauza secundară sau instrumentală). Lucrarea prin care Dumnezeu l-a activat pe autor la scrierea cărţilor sfinte se numeşte inspiraţie”, p. 58.

În continuare, aceiași autori ai manualului amintit mai sus, neagă inspirația verbală:

„Referitor la extensiunea inspiraţiei, în cursul veacurilor s-au făcut două greşeli. Unii au greşit prin exces, extinzând inspiraţia până la cuvinte (inspiraţie verbală), alţii, dimpotrivă, au greşit reducând inspiraţia numai la locurile unde este vorba de învăţătura pură de credinţă şi de morală”, p. 61.

Mai departe amintește că: „Inspiraţia verbală susţinută de talmudişti, Luther Calvin, Zwingli şi alţi reformatori, apoi de criticul Buxtorf şi de mai mulţi autori apuseni vechi şi noi, susţin că în Scriptură sunt inspirate chiar cuvintele în sensul că ele au fost dictate de Duhul Sfânt aghiografilor, sau prin sunete externe, sau le-au fost sugerate prin iluminare internă”, p. 61.

Conf. Dr. Pr. Petre Semen, în „Arheologia biblica in actualitate”, Editura MMB, Iasi, 1997, afirmă: „Textul Sfintei Scripturi ne arată lămurit că fondul legilor mozaice a fost inspirat de Dumnezeu iar forma expunerii lor în scris aparţine lui Moise”, p. 107.

Diac. Prof. Nicolae I. Nicolaescu, în „Studiul Noului Testament”, EIBMBOR, Bucuresti, 1983, p. 23, citează din V. Gheorghiu, „Introducere în sfintele cărţi ale Testamentului Nou”, Cernăuţi, 1929. p. 764:

„Inspiraţia este acea înrudire (înrâurire n.b.) specială a lui Dumnezeu asupra autorului sfânt, prin care: 1. mintea lui se luminează în mod excepţional, primind o privire mai adâncă în tainele adevărurilor religioase şi comunicându-i-se în parte şi adevăruri noi, la care n-ar fi putut ajunge niciodată cu puterile proprii, iar voia sa se întăreşte pentru a se hotărî şi persista în cele bune; 2. aghiograful este îndemnat să scrie ceea ce ştie şi ceea ce i se va comunica de sus; 3. aghiograful este ajutat să nu cadă în greşeală”.

Iar în continuare precizează:

„Din lipsă de precizare a raportului dintre acţiunea umană şi divină în cadrul inspiraţiei, s-a dat posibilitatea unor teologi să formuleze şi alte două concepţii despre inspiraţie şi anume:
1. Concepţia după care acţiunea divină asupra autorului sfânt merge atât de departe, încât Dumnezeu îi dictează cuvânt cu cuvânt tot ceea ce scrie. Această concepţie e numită „inspiraţie verbală”.
2. Concepţia după care acţiunea lui Dumnezeu în inspiraţie se răsfânge exclusiv asupra adevărurilor de credinţă şi a adevărurilor morale.

Ambele concepţii sunt eronate. Împotriva celei dintâi se ridică faptul că între scrierile inspirate de Dumnezeu există vădite deosebiri de formă. Din această diferenţă rezultă contribuţia personală a autorilor, atât de diferiţi ca cultură, ca stil, ca limbă, ca vocabular.
Împotriva celei de-a doua, se ridică Sf. Tradiţie, care raportează inspiraţia asupra întregului cuprins al Sf. Scripturi. Nu se poate lăsa la aprecierea cititorului care adevăruri biblice sunt inspirate şi care nu”, p. 29-30.

Exemplele pot continua, însă credem că sunt suficiente pentru a ne face o idee despre ceea ce învață actualii profesori de teologie, care s-au lăsat prea mult influențați de critica negativă în detrimentul învățăturii Păriinților Bisericii.

Să vedem acum care este învățătura Părinților și scriitorilor bisericești.
Drd. Simion Todoran, în articolul său „Despre inspiratia Sfintei Scripturi”, publicat în rev. Studii Teologice, 5-6/1984, aduce mai multe citate din scrierile Părinților și scriitorilor bisericești.

Clement Alexandrinul se exprimă în acelaşi sens şi mai direct: „Cel ce crede cu tărie în dumnezeieştile Scripturi, primeşte o dovadă de nezdruncinat, adică însăşi vocea lui Dumnezeu care a dat Scripturile”, Stromate, P.G. 8, 941.
Atenagora compară pe bărbaţii inspiraţi cu nişte fluiere sau organe: „Noi avem martori pe profeţi care au vorbit prin Duhul Sfânt despre Dumnezeu şi lucrările divine. Duhul Sfânt a mişcat gura profeţilor ca pe nişte organe…., Duhul Sfânt folosindu-se de ei ca şi cântăreţul de fluier”, Scolie în favoare acreştinilor.
Sf. Teofil al Antiohiei se apropie şi el mult de Sf. Iustin Martirul şi Filosoful în ce priveşte concepţia despre inspiraţie. Iată, de pildă, cum se exprimă el: „Dar oamenii lui Dumnezeu care au fost purtători de Duhul Sfânt şi profeţi, fiind inspiraţi de Dumnezeu, au ajuns oameni învăţaţi de Dumnezeu, oameni cuvioşi şi drepţi. de aceea au şi fost înţelepţiţi de Dumnezeu de a primi această răsplată, de a fi adică organe ale lui Dumnezeu; au primit de la Dumnezeu înţelepciune şi, datorită acestei înţelepciuni au vorbit despre facerea lumii şi despre toate celelalte„, Trei cărţi către Autolic.
Sf. Irineu, combătând pe gnostici, care afirmau că există dezacord între VT şi NT, accentua că „trebuie să credem în Sf. Scripturi, ca şi în Dumnezeu Însuşi, pentru că ele sunt perfecte, fiind dictate de Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt, Impotriva ereziilor cartea II, PG 7, 804.
Tertulian în Apologeticum, demonstrează de asemenea împotriva gnosticului Marcion, unitatea Sf. Scripturi, temeiul autenticităţii sale, a împlinirii profeţiilor care se cuprind în ea şi inspiraţia autorilor ei.
După Metodiu de Olimp, Logosul este cel care dă adevărul, pe când Duhul Sfânt stimulează vestirea profetică în afară. În inspiraţie, deci, e activ Sf. Duh, care veghează la propovăduirea curată a adevărurilor comunicate de Dumnezeu.
Sf. Vasile cel Mare accentuează foarte mult factorul divin în urzirea Sf. Scripturi, încât pare să accepte că Duhul Sfânt influenţează chiar şi stilul aghiografului.

„Reprezentanţii Şcolii Alexandrine se străduiau să accentueze cât mai mult elementul divin în Sf. Scriptură, în dauna elementului uman. Dumnezeu – spuneau ei – descoperindu-şi gândirea Sa, a făcut lucrul acesta într-un mod divin, într-un mod vrednic de El. Inspirând Sfânta Scriptură, El nu S-a coborât până la noi, pentru a se adapta la vorbirea noastră, la mentalitatea noastră, la felul nostru de exprimare. Dumnezeu adresându-se aşadar oamenilor, în Sf. Scriptură, prin mijlocirea oamenilor, a trebuit să inspire sensuri ascunse, înalte, tainice”, p. 336.

„Ceea ce caracterizează îndeosebi învăţătura Sf. Ioan Gură de Aur despre inspiraţia Sf. Scripturi este tocmai învăţătura despre adaptarea comunicării divine la condiţiile umane.
Sf. Ioan arată că Dumnezeu comunicând cu oamenii, S-a coborât până la noi, a ţinut seama de micimea noastră şi a adaptat revelaţia Sa felului nostru de a vorbi, la limba noastră obişnuită, la cuvintele noastre, la figurile noastre de stil şi, în anumite limite, la modul nostru de simţire şi de percepere”, p. 337.

„În Apus, Fer. Augustin stăruie cel mai mult asupra inspiraţiei. Într-un loc din De Consensu Evang. lib. I, c. 24, Fer. Augustin pare să accentueze aşa de mult factorul divin al noţiunii de inspiraţie, încât unii îl citeză des ca patron al inspiraţiei verbale. Pe de altă parte, în alte locuri din scrierile sale, el valorifică aşa de mult şi hotărât factorul uman, încât se găseşte la limita inspiraţiei. După el, în inspiraţie Dumnezeu se acomodează legilor generale ale modului uman de cugetare şi de vorbire. Inspiraţia se extinde asupra tuturor adevărurilor Sf. Scripturi, inclusiv cele ce privesc ştiinţele profane”, p. 337.

După ce trece în revistă învățătură Părinților și scriitorilor bisericești, drd. Simion Todoran încheie și el, citând opinia Pr. V. Prelipcean:

„Cei drept, textul sfânt nu s-a păstrat în toată integritatea, aşa cum a fost fixat în scris de aghiografi. Din slăbiciunea şi neglijenţa oamenilor s-au strecutrat cu timpul unele alterări şi erori în ceea ce priveşte forma în care este îmbrăcat cuprinsul Sfintei Scripturi. Din punct de vedere al integrităţii textului se poate spune că învăţătura de credinţă şi morală, învăţătura religioasă, s-a păstrat prin providenţa dumnezeiască, fără vreun amestec de erori. Întrucât Dumnezeu ne-a dat cărţile sfinte cu scopul ca ele să constituie pentru noi îndrumarul pentru cele ce se referă la credinţă şi morală, era de ajuns ca prin grija specială a lui Dumnezeu, cărţile sfinte să fie scutite de orice greşeală care ar atinge învăţătura cea mântuitoare”, p. 345.

După ce am văzut care sunt opiniile teologilor ortodocși români, se ridică o serie de întrebări.
Mai avem sau nu textul autentic? Este textul actual alterat și schimbat așa cum susțin profesorii de teologie? Este sau nu inspirat textul biblic, și dacă da, în ce fel? Ce a mai rămas din inspirație, dacă textul actual este alterat? Cât de alterat este?

Ia să vedem ce învață pe studenții teologi autorii manualului „Studiul Noului Testament pentru Institutele Teologice”, București, 1983:

„Confruntându-se azi manuscrisele păstrate, s-a ajuns la concluzia că aproape nu există verset al Noului Testament care să nu aibă mai multe variante în textele transcrise, în traduceri și în citatele Sfinților Părinți. La începutul secolului trecut unii critici au numărat aceste variante ale Noului Testament, ajungând la numărul de aproximativ 30.000. Datorită cercetărilor critice mai noi, s-a depășit cu mult această cifră. Azi se numără aproximativ 350.000 variante”.

Cui folosește promovarea unor asemenea aberații lansate de critica negativă, pe care nici un profesor de teologie ortodoxă nu a avut curiozitatea să le verifice. Autorii au dat dovadă de lipsă de profesionalism și ignoranță. Nu s-a găsit în secolul XX nici un profesor teolog care să verifice aceste opinii și care să actualizeze din domeniu?

Trebuie să o spun direct și fără menajamente. Avem zeci de doctori în teologie, deținători de diplome, dar nici măcar un cercetător.

Multe dintre afirmațiile acestor profesori sunt bâlbâieli incoerente.
Iată exemplu de afirmație academică:
„au ajuns până la noi întregi, adică neschimbate în părţile esenţiale”.

În opinia teologilor noștri:

„Păstrarea integrităţii materiale sau dogmatice nu necesită totodată şi păstrarea integrităţii formale sau verbale”. […] „De altfel păstrarea integrităţii formale a fost cu neputinţă din cauza imprejurărilor istorice şi imperfecţiunii inerente firii omeneşti”. „Nu susţinem identitatea perfectă a Pentateuhului de azi cu cel din autograful autorului”.
„Cei drept, textul sfânt nu s-a păstrat în toată integritatea, aşa cum a fost fixat în scris de aghiografi”. „Confruntându-se azi manuscrisele păstrate, s-a ajuns la concluzia că aproape nu există verset al Noului Testament care să nu aibă mai multe variante în textele transcrise, în traduceri și în citatele Sfinților Părinți”.

Încheiem acest articol reamintind faptul că Părinții și scriitorii bisericești au susținut inspirația verbală a Sf. Scripturi. Această învățătură este astăzi confirmată de structurile matematice descoperite în textul biblic, precum și de codul Bibliei.

Vom continua în următorul articol.

Print Friendly, PDF & Email
Acest articol a fost publicat în Noul Testament, Studiu biblic și etichetat cu , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.