Ecumenismul încotro? (XVI)

Publicat în 03/11/2024 de Teodosie Paraschiv

[Este un articol un pic mai lung, ce cuprinde capitolul 9 din carte, dar vă recomand să-l parcurgeți cu atenție până la sfârșit pentru a înțelege ai bine contextul în care a apărut mișcarea ecumenică.]

9. Contextul social-politic în care apare ecumenismul

ÎNCEPUTURILE ecumenismului le găsim în a doua jumătate a sec. al XIX-lea. Apariţia sa nu era întâmplătoare. El îşi făcea apariţia într-un mediu favorabil, într-o vreme în care pe toate planurile era căutată unitatea. În fapt, ecumenismul continua procesul de renovatio iniţiat de rosicrucieni. Sosise rândul religiei!

Francmasoneria, ca urmaşă a conştiinţei religiilor păgâne, de multă vreme îşi propusese distrugerea creştinismului şi a papalităţii. [2]

[Autorii citați sunt francmasoni, iar afirmațiile le aparțin.]

Mediul era pregătit de apariţia unei noi stări de spirit şi de noi curente religioase. Vom aminti în continuare pe cele mai importante.

Teosofia şi spiritismul.

Ca societăţi oculte, apăreau în sec. al XIX-lea, însă ca doctrină au însoţit permanent sectele gnostice şi religiile orientale. Studiind doctrina teosofică, vom constata uşor că ea este puntea de legătură între societăţile oculte şi tot ea este cea care a penetrat în conştiinţa creştinilor atât de uşor, făcându-i în acelaşi timp receptivi la orice sincretism. Dacă creştinismul occidental catolic a fost influenţat de teosofie cu multe secole în urmă, începând cu Albert cel Mare, iar protestantismul prin Eckhart, creştinismul oriental a suportat aceeaşi influenţă mai ales prin filosofii neognostici ruşi, cei mai notorii fiind Nicolai Berdiaev şi Bulgacov.

Într-una din lucrările sale, Berdiaev afirmă că „vechiul gnosticism renaşte într-o formă cvasi-ştiinţifică”. [3]

Spiritismul ca mişcare populară apare în 1848 în SUA. Comunicarea cu spiritele este un tip de magie. A favorizat răspândirea sincretismului religios. [4]

Societatea teosofică a fost fondată tot în 1875. N. Berdiaev sesiza încă de la începutul sec. al XX-lea posibilitatea ca practicile oculte să se vulgarizeze, să devină o modă. Şi remarcă importanţa teosofiei în acest proces de popularizare. [5]

„Vin vremurile”, zicea el, „manifestării şi obiectivării învăţăturilor mistice ascunse.” Şi au venit!

Teosofii militau pentru unirea religiilor şi a guvernelor, împăcarea ştiinţei cu religia, etc.

Mişcarea şi doctrina teosofiei stau la baza filosofiei şi mişcării New Age.

Baha’i-ul apare în cadrul islamismului ca un fel de religie laică. Îşi propunea reformarea lumii şi urmărea mai multe obiective politice şi social-economice: guvern şi tribunal mondial, limbă şi religie unică. Mişcarea prezintă importanţă prin faptul că a depăşit graniţele islamului. Liderii baha’i s-au adresat liderilor politici şi religioşi chemându-i la cooperare în vederea atingerii obiectivelor amintite mai sus, la care adăugăm şi distrugerea creştinismului.

Martorii lui Iehova – o organizaţie politică ascunsă sub masca religiei. Mişcarea acţionează pentru distrugerea religiei creştine prin falsificarea adevărurilor evanghelice şi interpretarea în sens lumesc şi politic. Promovează instaurarea unui guvern mondial condus de Mesia, distrugerea creştinismului şi a celorlalte religii, promovarea numărului 666 ca semn al lui Mesia al lor. Martorii lui Iehova formează o organizaţie distructivă. Are ca scop demolarea vechii ordini creştine.

Şi alte secte, alături de martorii lui Iehova, aveau sarcina de a contribui la distrugerea vechii ordini creştine. Nu întâmplător, multe dintre ele cuprind mesaje apocaliptice şi milenariste, prin care anunţă o nouă eră. [6] Ele anunţau apropierea sfârşitului erei creştine şi sosirea unei noi ere, mileniul de pace şi armonie. În realitate, toate aceste secte pregăteau conştiinţa oamenilor pentru primirea instituirii guvernului mondial şi a religiei unice a lui Antihrist.

Aşa se prezentau lucrurile când francmasoneria fondează şi iniţiază dialogurile ecumenice.

Privind în trecut, observăm că pe măsură ce ocultismul iese la suprafaţă, criza morală şi spirituală se agravează, adâncind prăpastia dintre Biserică şi societate.

În dorinţa de renovatio, de nouă ordine, alta decât cea creştină, rosicrucienii şi francmasonii au iniţiat şi sprijinit fărâmiţarea Bisericii. Cum s-a ajuns aici? S-a început cu pervertirea sistemului creştin de valori, prin introducerea de alternative la viaţă şi mântuire.

Penetrând gândirea creştină, ocultismul şi gnosticismul au dus inevitabil la crearea de partide. Aşa ne putem explica apariţia de numeroase ordine călugăreşti şi cavalereşti sau grupări mistice şi pietiste. Altfel spus, societatea începe să se dezbine. După ce a aruncat zâzanie, Satan avea doar să aştepte culegerea roadelor.

Reforma avea să fie rodul zâzaniei sădite în minţile oamenilor.

Ce reprezintă revoluţia franceză de la 1789? Un triumf al umanismului şi al francmasoneriei. Ce mai observăm? Observăm că revoluţia franceză reprezintă doar partea văzută a unui proces îndelungat de separare a societăţii de Biserică.

Francmasoneria creează noţiunea de stat laic şi-i atribuie drepturi asupra credincioşilor Bisericii, numindu-i de acum înainte cetăţeni ai statului. [7] Dacă până acum acţiunile anticreştine erau considerate eretice şi uşor de observat şi combătut, de acum înainte, ereticii şi duşmanii Bisericii se vor ascunde sub un nou nume, cel de politician. Iată cum ereticii de ieri îşi schimbă numele pentru a fi mai greu de recunoscut şi de înfruntat.

Sosise, aşadar, vremea ca francmasoneria să atace Biserica sub o altă mască, fără frica de a fi descoperită. Nu întâmplător papii au interzis de nenumărate ori credincioşilor să intre în francmasonerie. [8]

De acum, francmasoneria ia controlul asupra maselor de credincioşi prin intermediul instituţiilor statului. [9] Aceasta a reprezentat o nouă fază în lupta francmasoneriei împotriva Bisericii. Următoarea fază avea ca obiectiv controlul ierarhiei bisericeşti. Într-o Biserică bine organizată era greu să te lupţi, întrucât ereticii erau excomunicaţi, iar ereziile combătute, oprind acţiunea de influenţare a maselor. Acum era nevoie de ceva nou. Era nevoie de infiltrarea ierarhiei în mod secret, pentru a trece la distrugerea Bisericii din interior, prin contrafacerea învăţăturii de credinţă şi prin concesiile pe care ierarhia trebuia să le acorde eterodocşilor şi puterii seculare. [10]

[În ultimii 20 de ani ierarhia Bisericii a continuat să facă concesii evreilor, masonilor și politicienilor, prin susținerea transplantului de organe, care în realitate este o crimă, prin susținerea noilor documente de identitate, a integrării în UE și NATO și mai nou a campaniei de injectare cu otrăvuri, numite în mod mincinos „vaccinuri”. În schimbul mitei pe care politicienii o plătesc Bisericii, ierarhii s-au angajat să păstreze tăcerea și să nu critice acțiunile trădătoare și criminale ale guvernanților. ]

Primele încercări de dialog ecumenic au loc la numai câteva decenii după Revoluţia franceză. După aproape 100 de ani, dialogurile ecumenice încep să cuprindă mai toate confesiunile, inclusiv pe ortodocşi. Sub controlul francmasoneriei au loc primele dialoguri ecumenice inter-confesionale şi inter-religioase. Ele vizau două lucruri: minimalizarea învăţăturii de credinţă şi promovarea unei unităţi adogmatice, sincretiste.

Mişcarea ecumenică reuneşte delegaţi ai diferitelor confesiuni şi religii pentru promovarea în comun a unor obiective politice şi sociale, prin Biserici. Iată denumirea unei astfel de asociaţii ecumenice: „Asociaţia internaţională pentru promovarea păcii între naţiuni prin Biserici.”

Ne întrebăm dacă francmasoneria are interes pentru religie, de unde vine aceasta?

Fiind de origine păgână, necreştină, francmasoneria are ca principal obiectiv distrugerea creştinismului. [11] Toate celelalte scopuri pe care le putem identifica sunt subordonate acestuia.

Istoriografia consemnează că la 1850, „Comitetul Central Democratic European, fondat de Giuseppe Mazzini îşi propunea ca obiectiv crearea Statelor Unite ale Europei”. [12] După ce reuşise împărţirea Europei pe naţiuni la 1848, francmasoneria se gândea deja la o uniune de state.

Dar mai erau multe piedici de trecut. Una dintre piedici era Biserica şi diversitatea de credinţe. Uniunea Statelor Europene impune mai întâi rezolvarea acestei probleme. Se cerea găsirea unei soluţii de depăşire a fundamentalismului dogmatic. În acest sens, francmasoneria a netezit calea în vederea începerii dialogului ecumenic. Francmasonii au fost cei care au făcut începutul şi au stăruit în dezvoltarea dialogului ecumenic.

Francmasoneria avea nevoie de toleranţă şi linişte în rândul maselor pentru a putea să-şi continue drumul către organizarea guvernului mondial.

Un guvern mondial nu spune mare lucru neiniţiaţilor. Dar dacă ne gândim că un asemenea guvern mondial francmasonic va deţine controlul total asupra maselor şi al persoanei, [13] lucrurile se schimbă. Viitorul ne apare foarte sumbru, pentru că ceea ce ne aşteaptă este sclavia. Sub un guvern mondial nu va fi permisă decât o singură religie: religia stăpânilor, a francmasonilor, ritul paladin, adică închinarea la Lucifer. [14]

[Acum putem constata ușor cât de adevărate au fost aceste afirmații, rostite în urmă cu 20 de ani. Conform afirmațiilor satanistului Klaus Schwab și ale consilierului acestuia, Noah Yuval Harari, „marea resetare” a pus început societății sclavagiste la nivel mondial. Sloganul lor este: „Nu veți avea nimic și veți fi fericiți.” ]

Bibliografie

[1] Ieromonah Agapit Popovici, „Ecumenismul încotro? O nouă viziune asupra ecumenismului sincretist”, 2003.

[2] Christian Jacq, op. cit., p. 220, 224, 227, 234; Radu Comănescu, Emilian M. Dobrescu Francmasoneria. O nouă viziune asupra lumii civilizate, ed. cit., p. 31, 45.

[3] Nicolai Berdiaev, Sensul creaţiei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 65.

[4] Spiritismul modern este astăzi un inepuizabil izvor de „spiritualitate New Age” (Bruno Würtz, New Age, ed. cit., p. 65).

[5] Nicolai Berdiaev, op. cit., p. 281.

[6] Amănunte interesante despre rolul credinţelor milenariste în pregătirea unei noi ere, vezi la Lucian Bria, Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune, Ed. Humanitas, 1993, p. 78-88; Idem, Sfârşitul lumii. O istorie fără sfârşit, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 131-134.

[7] Transformarea credinciosului în cetăţean „s-a născut în Franţa între 1789- 1791, chiar dacă a fost nevoie să curgă două veacuri peste el pentru a atinge vârsta maturităţii. Invenţia individului modern a fost o creaţie de o infatuare nemăsurată – liber-cugetătorii, radicalii şi voltairienii erau bucuroşi să se unească împotriva Bisericii Catolice, rămânând în acelaşi timp neîncrezători în popor”. (Jean Daniel, citat de Nathan Gardels în lucrarea „Schimbarea ordinii globale”, ed. cit., p. 24.)

[8] Christian Jacq, op. cit., p. 168.

[9] Radu Comănescu şi Emilian M. Dobrescu, Francmasoneria. O nouă viziune asupra lumii civilizate, ed. cit., p. 22.

[10] Cu privire la infiltrarea ierarhiei Bisericilor creştine, în general, vezi la Bruno Würtz, New Age, ed. cit., p. 88-104. Referinţe cu privire la infiltrarea Bisericii Catolice , vezi la Christian Jacq, op. cit., iar cu privire la infiltrarea Vaticanului, vezi la David Yallop, În numele Domnului, Ed. All, Bucureşti, 1997. De asemenea, vezi şi studiul Cine atacă Biserica Catolică?, în Studii Istorice Româneşti, mai 1995, p. 37-58; în extras disponibil în format pdf la adresa http://www.angelfire.com/space2/carti/
Informaţii despre infiltrarea ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române vezi la Horia Nestorescu Bălceşti, op. cit.

[11] Recomandăm pentru amănunte lucrarea preotului anglican, francmason şi teosof, C. W. Leadbeater, Partea ocultă a francmasoneriei, Ed. Herald, Bucureşti, 1996.

[12] Horia Nestorescu Bălceşti, Ordinul masonic român, Casa de editură şi presă „Şansa SRL”, 1993, p. 63.

[13] Există o literatură bogată pe această temă, dar din păcate, prea puţine s-au tradus şi în limba română. Recomandăm pentru aprofundarea temei: Texe Marrs, Project L.U.C.I.D.: The Beast 666 Universal Human Control System (224 pages). Versiunea în limba română este disponibilă la adresa http://www.angelfire.com/space2/carti/
De asemenea, pot fi consultate Serge Monaste, Protocoalele de la Toronto. Naţiunile Unite contra creştinismului, Ed. Samisdat, (ISBN 937-98993-0-7); Maria Ioan Antonopol, Nu vă lepădaţi de Hristos, nu vă însemnaţi cu 666, Atena, 1993; Ieromonah Hristodul Aghioritul, La apusul libertăţii, Ed. Sofia, Bucureşti, 1999; Mitropolitul Calinic al Pireului, Noile buletine, Antihrist, 666, Atena, 1993; Ing. Mircea Vlad, Apocalipsa 13. Sfârşitul libertăţii umane, Ed. Axioma Edit, Bucureşti, 1999; Monahul Zosima Pascal-Prodromit, Sfârşitul omului, Ed. Credinţa strămoşească, 1998; Sf. Lavrentie, Viaţa, învăţăturile şi minunile, Ed. Credinţa noastră, 2003.
La această listă care rămâne deschisă, mai adăugăm: George Orwell, 1984, Ed. Hyperion, Chişinău, 1991.

[14] Mai multe referinţe la Danion Vasile, Dărâmarea idolilor. Despre rătăcirile contemporane, ed. cit., p. 150; Bruno Würtz, New Age, ed. cit., p. 64; Damascene Christensen, op. cit., p. 673-701.

În categoria ecumenism, Marea Resetare, New Age, noua ordine mondiala | Etichete , , , , , , , | Comentariile sunt închise pentru Ecumenismul încotro? (XVI)

Halloween este o sărbătoare satanică

Publicat în 02/11/2024 de Teodosie Paraschiv

Astăzi doresc să vă pun înainte un documentar creștin despre sărbătoare păgână Halloween.

Este o radiografie creștin-biblică, a sărbătorii păgâne HALLOWEEN, cu participarea redutabilului apologet, cercetător și scriitor creștin-evanghelic, american, dr. Dave Hunt, a pastorului și apologetului american Chuck Smith, precum și a uneia din cele mai bune specialiste și cercetătoare creștine americane pe domeniul religiilor orientale, secte contemporane, păgânism și ocultism, Caryl Matrisciana.

Apelăm la munca lor apologetică pentru că, noi ortodocșii, nu avem asemenea apologeți și specialiști în domeniul religiilor orientale, păgânism și ocultism.

Înainte de a începe urmărirea acestui documentar, am extras mai jos câteva din declarațile unor vrăjitori și vrăjitoare.

Roger, vrăjitor și expert în arte marțiale:

„Cred că sunt aproximativ un milion de oameni în Anglia care practică vrăjitoria. Păgânii sunt prezenți peste tot cu crezul lor, și chiar dacă nu își spun vrăjitori, sunt păgâni prin practicile lor.”

Patricia, vrăjitoare, înaltă preoteasă:

„Mama mea a fost vrăjitoare, la fel și bunica, și eu am fost vrăjitoare de când mă știu. De când am practicat aceste lucruri, a avut loc o mare trezire. Probabil acum sunt la fel de mulți vrăjitori, în Marea Britanie, ca și creștini devotați.”

Marea Britanie este un puternic centru de vrăjitorie, satanism și ocultism.

Una, vrăjitoare, înaltă preoteasă druidică:

„Eu mă consider vrăjitoare naturistă, mă văd așa din fragidă copilărie; am crescut într-o zonă cu grădini din Țara Galilor, foarte izolată, și care are tradiții vechi în magie și vrăjitorie galeză. Este un fel de întoarcere la păgânism, datorită faptului că noi trăim o eră post-creștină și omenirea se îndreaptă către un neo-păgânism.”

Așadar, pentru vrăjitori și sataniști, omenirea a intrat într-o eră post-creștină. de fapt, aceasta este ideologia mișcării new-age și a teosofilor. Noua eră este o nouă eră păgână, o întoarcere la păgânism, adică la satanism.

Putem constata singuri că societatea în care trăim a ajuns controlată de o Elită satanică, care dictează politica la nivel mondial. Lucrarea lor nu mai este ceva ascuns, ci este pe față. Marea resetare înseamnă, de fapt, resetarea erei creștine și impunerea unei noi ordini mondiale anticrestine, neo-păgâne, satanice.

Graham, vrăjitor, proprietarul unui magazin ocultist:

„Ca vrăjitori, noi învățăm să pătrundem tainele naturii, să ne adresăm lor prin invocări și descântece într-un fel foarte convingător.”

„În multe feluri aceste practici te întorc la natură și te fac să înveți cum să te integrezi în schema naturală a Universului și a Pământului și să înțelegi că trebuie să vindecăm planeta.”

Datorită adorării naturii, care este centrul credinței lor, un mare număr de vrăjitori și druizi fac parte din mișcarea ecologistă. Dacă am fi atenți, am înțelege că așa-zisa criză climatică este o invenție satanică, o mască pentru reînvierea practicilor păgâne de adorare a forțelor naturii, adică a spiritelor demonice.

Halloween este deseori confundată cu o sărbătoare creștină datorită asocierii sale cu sărbătorile creștine.

Sally, regina vrăjitoarelor de Kent:

„Nu pot spune cu exactitate când am devenit interesată de vrăjitorie, deoarece a fost totdeauna în mine, a făcut parte din mine. Îndrăgesc Halloween, cred că sunt o persoană a anotimpului de toamnă. Îmi decorez casa cu țesături specifice , desenăm un cerc și avem un cazan care fumegă, iar toți țipăm. Asta înseamnă a avea viziune clară la fumul care iese din cazan și deschidem porțile lumii spirituale, iar dacă un spirit vrea să vină și să vorbească, noi îl ascultăm.”

Ceea ce ar trebui să reținem este faptul că aceste practici oculte, de magice și vrăjitorie, nu sunt povești, ci o realitate cruntă de repăgânizare a lumii, practici care sunt strâns legate de pedofilie, homosexualitate, orgii sexuale, canibalism și sacrificii umane.

Altă vrăjitoare:

„La prima mea inițiere când am fost de acord cu sărbătoarea Halloween m-am simțit foarte, foarte aproape de dumnezeul meu. [adica Satan, Lucifer]”

Sărbătoarea Halloween pare să fie cea mai importantă pentru sataniști.

Trebuie să rețineți că adevărații sataniști sunt membrii ai caselor regale, președinți, politicieni, juriști, profesori, oameni de afacere, miliardari, medici, jurnaliști, polițiști, militari, bancheri, psihologi și psihiatri, inclusiv lideri religioși.

Bibliografie

[1] INVAZIA PĂGÂNĂ, Ep. 01: HALLOWEEN, capcană sau amuzament ?
[https://www.youtube.com/watch?v=GzlzfZXspt4]

În categoria Marea Resetare, New Age, noua ordine mondiala | Etichete , , , , , , | Comentariile sunt închise pentru Halloween este o sărbătoare satanică

Ecumenismul încotro? (XV)

Publicat în 02/11/2024 de Teodosie Paraschiv

8. Care trebuie să fie atitudinea noastră?

DUPĂ toate cele expuse, ne întrebăm: Care trebuie să fie atitudinea noastră? Cum trebuie să se comporte un bun ortodox?

Domnul nostru Iisus Hristos ne învaţă, zicând: „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi” (Matei 7, 1). Având în minte aceste cuvinte, să vedem cum trebuie să se comporte un bun creştin ortodox.

Să începem prin a lămuri câteva noţiuni: ecumenism, ecumenişti, ecumenişti ortodocşi.

Ce este ecumenismul, am arătat. Spunem despre ecumenism că este erezie. [2] Ecumenismul este erezie! Şi am văzut de ce.

[Acum pot să mai adaug că ecumenismul este mai mult decât o simplă erezie, adică o abatere de la dreapta credință. Ecumenismul este satanism. Scopul ecumenismului este distrugerea Ortodoxiei.]

Cine sunt ecumeniştii? În cea mai mare parte sunt eterodocşi, aşadar eretici. [3] Ecumeniştii sunt eretici pentru că sunt eterodocşi, abia după aceea pentru că fac ecumenism. Aşadar, nu-i greşit să-i numim eretici.

Când vorbim de ortodocşi, trebuie să fim foarte atenţi ca să nu greşim din prea mult zel.

Există ortodocşi antiecumenişti, există ortodocşi pro-ecumenişti, dar fără să aibă legături cu mişcarea ecumenică şi există ortodocşi implicaţi în mişcarea ecumenică. Pe cei din a doua categorie îi putem numi victime în sensul că acceptă ecumenismul social fără să cunoască în profunzime implicaţiile dogmatice. În ultima categorie intră delegaţii. Dintre aceştia, unii sunt mai liberali, alţii mai tradiţionalişti. Iată motivul pentru care nu trebuie să judecăm fără discernământ şi în bloc.

De regulă, în dialogul ecumenic vocea ortodoxă nu este auzită, mai ales atunci când apără tradiţia Bisericii lui Hristos, căci interesele urmărite de mişcarea ecumenică sunt străine de interesele Bisericii Ortodoxe.

Ne întrebăm, de ce mai sunt ortodocşi care participă la dialogurile ecumenice, dacă vocea lor nu se face auzită? Pentru că nu toţi oamenii sunt la fel. Nu putem judeca toţi identic!

Iată încă un motiv pentru care nu se cuvine ca ortodocşii antiecumenişti să acuze pe fraţii lor implicaţi în dialogurile ecumenice, cum nu se cuvine acestora din urmă să-i acuze sau să-i persecute pe cei dintâi.

La drept vorbind, au câştig de cauză antiecumeniştii, atunci când apără valorile ortodoxiei. Fraţii lor angajaţi în dialoguri ecumenice nutresc speranţe că vor fi de folos în misiunea ortodoxă. Fac acest lucru pe riscul lor.

Exclusivismul de dragul exclusivismului denotă mândrie şi slavă deşartă.

Pentru o mai bună lămurire, amintim că nu Biserica Ortodoxă face ecumenism, ci doar anumiţi ortodocşi.

De asemenea, este regretabil, necreştineşte şi inacceptabil ca antiecumeniştii să fie persecutaţi şi denigraţi doar pentru că au o opinie neagreată de politica ecumenistă şi globalistă.

[Cele afirmate în urmă cu 20 de ani rămân valabile și astăzi. Apărăm ortodoxia împlinind poruncile Domnului, nu dând din gură și bătându-ne în piept cât de ortodocși suntem. Lasă faptele tale să vorbească.]

Bibliografie

[1] Ieromonah Agapit Popovici, „Ecumenismul încotro? O nouă viziune asupra ecumenismului sincretist”, 2003.

[2] Erezie = abatere de la dreapta credinţă, afirmaţie neconformă cu adevărul stabilit de Biserică prin sinoadele ecumenice (Pr. Prof. dr. Ene Branişte şi Prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Ed. Diecezană, Caransebeş, 2001, p. 157.)

[3] Prin eretici se înţeleg cei rătăciţi de la adevărurile de credinţă.

În categoria ecumenism, New Age, noua ordine mondiala | Etichete , , , , , , | Comentariile sunt închise pentru Ecumenismul încotro? (XV)

Predică la Sf. Dimitrie izvorâtorul de mir, 2024

Publicat în 01/11/2024 de Teodosie Paraschiv

Tema: despre sfinți și sfințenie și despre chemarea noastră la sfințenie

Prin cuvintele Sfintei Evanghelii, Domnul nostru Iisus Hristos ni se adresează noi creștinilor, celor care Îl urmăm până la sfârșitul veacurilor.

Așa cum Domnului a pătimit pe cruce pentru noi, tot așa și Biserica care este trupul tainic al lui Hristos pătimește în lume de 2000 de ani. Așa cum Domnul a fost prigonit de lume, tot așa și creștinii sunt prigoniți în lume.

Sfântul Dimitrie, pe care îl prăznuim, este pentru noi un exemplu de mărturisire a credinței în Domnul nostru Iisus Hristos.

Reținem datoria de a-L mărturisi pe Hristos.

Avem sfinți din toate categoriile sociale și de toate vârstele. Fiecare dintre noi putem găsi exemple pe care le putem urma.

Avem, de asemenea, exemplul Sfântului Constantin Brâncoveanu.

Cine Mă iubește, păzește poruncile Mele. (Cf. Ioan 14, 21).

Cum ne putem sfinți viața?

Să iertăm tuturor toate. Binecuvântați pe cei ce vă blestemă. Îți face cineva rău, tu răspunde-i cu bine. Te prigonește cineva? Roagă-te pentru el.

Cel mai de preț lucru în această viață este pacea și liniștea sufletului. Nu vă îngrijiți ce veți mânca sau ce veți bea sau cu ce vă veți îmbrăca. Ce zice?

„Căutăți mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și celelalte se vor adăuga vouă.”

În spatele fiecare patimi se află un duh rău. Pentru vindecare de aceste patimi nu este de medicamente, ci de exorcisme.

În categoria Predici | Etichete , , , , , | Un comentariu

Ecumenismul încotro? (XIV)

Publicat în 01/11/2024 de Teodosie Paraschiv

[Continuarea capitolului 7. Mărturia faptelor]

Care este mărturia faptelor?

1) Pe 22 iunie 1965, s-a convocat la San Francisco o conferinţă religioasă pentru pacea mondială, cu ocazia aniversării a 20 de ani de la înfiinţarea unei filiale ONU în acel oraş. În faţa unui public de 10.000 de persoane, reprezentanţi ai religiilor hindusă, budistă, musulmană, mozaică, penticostală, catolică şi ortodoxă au ţinut cuvântări despre fundamentarea religioasă a noţiunii de pace mondială. [2]

2) Într-o delegaţie oficială la cel de al XIX-lea Congres al clerului şi laicatului din Dioceza Greacă a Americii de Nord şi de Sud, s-a afirmat:

„Credem că mişcarea ecumenică, chiar dacă a luat naştere în sânul creştinismului, trebuie să fie o mişcare a tuturor religiilor care îşi dau mâna.”

[Dovadă de spălare pe creier și trădare a credinței în Iisus Hristos.]

3) „Templul înţelegerii”, [3] o fundaţie americană iniţiată în 1960 ca un soi de „Asociaţie a religiilor unite” cu scopul de a „clădi templul simbolic în diverse colţuri ale lumii” (în perfect acord cu doctrina francmasoneriei), a ţinut mai multe conferinţe de vârf. La prima dintre ele, organizată la Calcutta în 1968, trapistul Thomas Merton a declarat:

„Suntem deja în unitate. Ceea ce trebuie să redobândim este unitatea primordială.” [4]

4) La cea de-a doua conferinţă organizată la Geneva în aprilie 1970 s-au întrunit 80 de reprezentanţi a 10 dintre religiile existente pentru a discuta probleme precum: „Proiectul de creare a comunităţii mondiale a religiilor.”

Materialele de popularizare pe care le-a redactat „Templul înţelegerii” dau la iveală că la conferinţa „la vârf” organizată în toamna anului 1971 în SUA, au fost invitaţi şi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe, precum şi faptul că mitropolitul Emilianos din Patriarhia de Constantinopol era membru al Comitetului Internaţional al Templului.

Aşadar, aceste conferinţe „la vârf” au oferit delegaţilor ortodocşi ocazia să intre în dialoguri care duc la „crearea unei comunităţi mondiale a religiilor”, care „grăbesc realizarea visului de pace al omenirii”, potrivit filosofiilor întemeiate de Vivekananda, Ramakrişna, Gandhi, Schweitzer şi potrivit fondatorilor altor religii.

5) La începutul anului 1970, Consiliul Ecumenic al Bisericilor a finanţat conferinţa de la Ajaltoun, Liban, dintre hinduşi, budişti, creştini şi musulmani care a fost urmată de o conferinţă de evaluare în iunie, acelaşi an, la Zürich, unde s-a declarat necesitatea „dialogului” cu religiile necreştine.

6) La întâlnirea Comitetului Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Addis Abbeba (1971) mitropolitul Georges Khodre al Beirutului (Biserica Ortodoxă a Antiohiei) i-a şocat până şi pe delegaţii protestanţi când nu numai că a lansat apelul la dialog cu alte religii dar, călcând în picioare 19 secole de istorie a Bisericii lui Hristos, i-a grăbit pe creştini să „investigheze viaţa de autentică spiritualitate a celor nebotezaţi” şi să-şi îmbogăţească experienţa cu „comorile ce se află în sânul comunităţilor religioase universale” (Religious Press Service), căci „atunci când brahmanul, budistul sau musulmanul îşi citeşte scriptura sa, el primeşte în lumină pe Însuşi Hristos”. [6]

Aflând asemenea lucruri, rămâi uimit şi te întrebi dacă delegaţii ortodocşi sunt sau nu ortodocşi.

Ca să înţelegem starea de confuzie din mintea şi sufletele ecumeniştilor să redăm un pasaj din cartea unui vestit hindus convertit la creştinism, Rabi Maharaj:

„Din punctul meu de vedere, occidentalii care se întorc spre Orient nu L-au cunoscut niciodată pe Hristos în mod personal […] După ce am ţinut un curs la un colegiu de perfecţionare a profesorilor din Elveţia, am fost înfruntat de şeful departamentului religios, care era un pastor la o biserică de stat. Exprimându-şi dezaprobarea faţă de cursul meu de religie comparată, a spus: ’Eu am fost misionar în India timp de 20 de ani şi am văzut indianul venerându-şi dumnezeul de piatră. Eu cred că atunci când indianul se închină idolului lui, el se închină Dumnezeului Bibliei. Nu ajutaţi cu nimic la stabilirea înţelegerii de care avem nevoie între religii, afirmând că există diferenţe atât de drastice!’
– Domnule reverend, eu am fost indianul acela care s-a închinat la dumnezei de piatră. Astăzi eu mă închin Dumnezeului Bibliei şi cred că sunt în măsură să vă spun că nu sunt unul şi acelaşi lucru – sunt lumi total diferite.” [7]

[Teologii noștri ecumeniști dau dovadă de foarte multă ignoranță atunci când afirmă că toate religiile se închină la același Dumnezeu. Profetul David a spus cât se poate de clar: „zeii neamurilor sunt demoni”.]

7) În februarie 1972, un alt eveniment ecumenic fără precedent a avut loc la New York. Aici, pentru prima dată în istorie – potrivit arhiepiscopului Iakobos al New York-ului – Biserica Ortodoxă Greacă a intrat într-un dialog teologic oficial cu reprezentanţi ai cultului mozaic. În două zile de discuţii s-a ajuns la rezultate foarte precise care pot fi considerate simptomatice pentru rezultatele viitoarelor dialoguri cu religiile necreştine.

Teologii greci au căzut de acord cu „revizuirea textelor lor liturgice referitoare la iudei şi iudaism, atunci când ele sunt negative sau ostile” (Religious News Service). [8]

[Este vorba de cenzura impusă de evrei creștinilor și impementată cu ajutorul ierarhilor ecumeniști, pe care nu-i pot numi altfel decât trădători.]

Mai poate exista vreo îndoială în ceea ce priveşte intenţia acestor dialoguri? În mod evident, ea este aceea de a reformula creştinismul ortodox aşa încât el să nu mai creeze senzaţii de disconfort necreştinilor.

[Ecumenismul este o formă subtilă de spălare pe creier.]

Bibliografie

[1] Ieromonah Agapit Popovici, „Ecumenismul încotro? O nouă viziune asupra ecumenismului sincretist”, 2003.

[2] Acelaşi lucru îl face organizaţia „Oameni şi religii”, întrunită la Malta în 1991 şi la Bucureşti în 1998.

[3] În 1960, francmasoneria creează organizaţia americană „Templul înţelegerii reciproce”, ca Asociaţie a Religiilor Unite, cu scopul de a-şi fonda filiale în diferite zone ale lumii (Petre Dogaru, Casa regală, femeile fatale, masoneria şi dictatorii secolului XX, ed. cit., p. 518).

[4] Citat după Ierom. Serafim Rose, Ortodoxia şi religia viitorului, Chişinău, 1995, p. 24-25.

[5] De atunci şi până acum, dialogurile au devenit o realitate şi s-au înmulţit sub egida Consiliului Mondial al Bisericilor şi al Conferinţei Bisericilor Europene (Vezi colecţia „Candela Moldovei” 1992-2003). Vezi şi la I.P.S. Damaskinos Papandreou, Mitropolitul Elveţiei, Biserică, societate, lume, Ed. Trinitas, Iaşi, 1998, p. 269-302.

[6] Christian Century, 10 febr. 1971, citat după Ierom. Serafim Rose, op. cit., p. 27.

[7] Rabi R. Maharaj, Moartea unui guru. O extraordinară istorisire a unui om care a căutat adevărul, Ed. Lumina lumii, 1994, p. 233-234.

[8] Revizuiri, în secret, s-au făcut şi în cărţile noastre de cult, editate de Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.

În categoria ecumenism, New Age, noua ordine mondiala | Etichete , , , , , , | Un comentariu

Ecumenismul încotro? (XIII)

Publicat în 31/10/2024 de Teodosie Paraschiv

7. Mărturia faptelor

TRĂIM într-o epocă de adânc dezechilibru spiritual, epocă în care mulţi creştini ortodocşi sunt ca nişte copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo, de orice vânt al învăţăturii, prin înşelarea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii (Efeseni 4, 14).

Pare, într-adevăr, să fi sosit timpul când oamenii nu mai suferă învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi grămădesc învăţături după poftele lor, şi îşi întorc auzul de la adevăr şi se abat către basme (II Timotei 4, 3-4).

Ne încearcă un sentiment de consternare când citim cele mai recente documente şi luări de poziţie ale mişcării ecumenice. [2] Dar în cadrul unor astfel de întruniri „la vârf” se omite să li se comunice eterodocşilor că Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos, la care suntem chemaţi cu toţii.

Dar mulţi dintre participanţii ortodocşi la aceste „dialoguri” bănuiesc, ori s-au convins deja, că ele nu constituie nici pe departe cadrul în care să se poată face auzită vocea ortodoxiei; ei văd că însăşi atmosfera de „liberalism” ecumenic al acestor întruniri anulează orice adevăr de credinţă care s-ar putea rosti în cadrul lor.

La nivele puţin înalte, conferinţele şi discuţiile ecumenice se organizează de obicei cu participarea unui vorbitor ortodox şi chiar cu oficierea de rugăciuni comune.

Scopul lor, departe de a fi realizarea unităţii de credinţă, este, mai degrabă, favorizarea răspândirii între ortodocşi a relativismului dogmatic, în numele reconcilierii şi al păcii.

Creştinii ortodocşi conştienţi de pericolul ce-l reprezintă ecumenismul se pot întreba, pe bună dreptate, unde vor sfârşi toate acestea şi până unde va fi impusă limita trădărilor, falsificărilor şi demolărilor din interior a ortodoxiei.

Nu s-a făcut până acum nici un studiu atent în această privinţă, dar ţinând cont de logica desfăşurării evenimentelor, nu este imposibil să vedem în ce direcţie se îndreaptă ele.

Ideologia care stă în spatele mişcării ecumenice, care inspiră declaraţiile şi acţiunile ecumeniştilor, este o erezie ai cărei termeni sunt deja clar definiţi: „Biserica lui Hristos nu există, nimeni nu se află în posesia adevărului absolut. Biserica se constituie de-abia acum, în zilele noastre.” [3]

* * *

Se ridică o întrebare: ce este rău în mişcarea ecume-nică de vreme ce se doreşte realizarea unităţii creştinilor?

Problema este mult prea complexă pentru a o aborda într-un mod simplist.

În întrebarea de mai sus sunt, de fapt, două întrebări:
1. Ce este rău în mişcarea ecumenică?
2. Ce este rău în a dori unitatea creştinilor?

La a doua întrebare răspundem uşor: Nu este nimic rău să doreşti realizarea unităţii creştinilor. La prima întrebare vom putea răspunde abia după ce vom arăta ce face mişcarea ecumenică.

Legând întrebările între ele, avem tendinţa de a da acelaşi răspuns, orientându-ne după partea cunoscută. Şi astfel suntem duşi în eroare.

Raţionamentul eronat ar fi cam aşa: a dori unitatea creştină este un lucru bun. Deci, dacă mişcarea ecumenică doreşte unitatea creştină rezultă că ea este bună. Măcar în parte.

În realitate, „unitatea creştină” este nada cu care se prind creştinii naivi.

Mişcarea ecumenică vorbeşte despre unitatea creştină, dar nu face nimic pentru unitatea creştină, pentru că ea este interesată de unitate, dar nu creştină. Sau altfel spus, mişcarea ecumenică urmăreşte unitatea creştinilor, dar nu în Hristos, ci în afară de Hristos.

[Dacă nu este o unitate în Hristos, atunci ceea ce se promovează este o unitate în Satana. ]

Mişcarea ecumenică este doar un mijloc prin care se încearcă amăgirea creştinilor. Aşadar, mişcarea ecumenică militează pentru unitate în mijlocul confesiunilor creştine la fel ca şi alte mişcări şi organizaţii, aşa cum am arătat mai sus. Din acest motiv, putem aşeza mişcarea ecumenică alături de teosofie, baha’i, iehovişti, francmasonerie şi mişcarea new age.

O altă demonstraţie.

Astăzi, se ştie că există o similitudine între forţele fizice şi forţele sociale. Cercetările au demonstrat că principiile din fizică pot fi aplicate şi în societate ca de altfel şi în economie.

Ce înseamnă aceasta pentru noi care studiem scopurile mişcării ecumenice?

Ştim că dacă asupra unui obiect acţionează mai multe forţe în diferite direcţii, direcţia în care se va deplasa obiectul este dată de suma forţelor, numită şi rezultanta forţelor.

Aplicând această regulă la forţele sociale spunem că asupra grupurilor de persoane sau asupra societăţii umane, asupra maselor se exercită diferite forţe: politice, economice, religioase, sociale, juridice, etc.

Aşadar, grupul sau masele de oameni reprezintă obiectul asupra căruia se exercită mai multe forţe.

Care este direcţia în care se va deplasa obiectul? Ca şi în cazul unui obiect fizic, direcţia va fi dată de suma forţelor, de rezultanta forţelor.

Forţele par foarte diferite, aproape imposibil de însumat.

După felul cum am fost educaţi, pare imposibil de înţeles legătura dintre politic, economic, religios, social, ştiinţă, filosofie, etc. Şi totuşi, cu un pic de atenţie, vom observa că toate aceste tipuri de forţe acţionează asupra aceluiaşi obiect, fapt istoric. [4]

În pofida faptului că aceste forţe par diferite, din cauza numelor cu care le identificăm (recunoaştem), cu puţină atenţie, ce observăm? Ce este comun acestor tipuri de forţe? Unitatea. Unitatea este factorul comun.

Fiecare tip de forţă îşi caută propria unitate specifică. În final suma acestor forţe va fi unitatea.

Astfel, masele de oameni (creştinii) sunt îndemnaţi spre unire sub un guvern mondial, cu o economie unită, cu o religie unită (unică), cu o legislaţie unită (unică).

De reţinut că rezultatul unităţii nu va semăna cu nimic din ce a fost. Astfel, putem afirma că mişcarea ecumenică este un mijloc care contribuie la un proces ce nu are nimic comun cu creştinismul.

[Satanismul Klaus Schwab a declarat de mai multe ori că după declanșarea „Marei Resetări” din 2020, societatea nu va mai arăta la fel. Ne îndreptăm spre o societate în care fizicul și biologicul se vor uni cu nanotehnologia, cu scopul declarat de a conecta pe oameni la Inteligența Artificială, adică la sistemul luciferic de control total.]

Mişcarea ecumenică este o păcăleală, o minciună prin care francmasoneria încearcă să-i determine pe creştini să contribuie la realizarea unităţii antihristice.

[Masoneria este o formă mascată de satanism.]

Bibliografie

[1] Ieromonah Agapit Popovici, „Ecumenismul încotro? O nouă viziune asupra ecumenismului sincretist”, 2003.

[2] Vezi colecţia revistei Candela Moldovei din anii 1992-2003.

[3] Ierom. Serafim Rose, Ortodoxia şi religia viitorului, Chişinău, 1995, p. 22-23.

[4] Istoricii înţeleg să ia în consideraţie o reţea cât mai densă de determinări, de condiţionări reciproce, de interferenţe. Putem accepta în principiu „superdeterminarea” chiar şi a celui mai neînsemnat fapt istoric, în sensul acţiunii conjugate a nenumăraţi factori, în practica istoriografică însă suntem nevoiţi să alegem dintre aceştia şi să propunem o anumită ierarhizare.
Pentru amănunte trimitem la consideraţiile lui Lucian Boia din lucrarea „Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune”. De asemenea, considerăm binevenit un studiu al teoriei scenariilor şi prognozelor, întrucât subiectul abordat în această lucrare face obiectul atât al istoriei, cât şi al scenariilor.

În categoria ecumenism, New Age, noua ordine mondiala | Etichete , , , , , , | Comentariile sunt închise pentru Ecumenismul încotro? (XIII)

Predică la Duminica a XXI-a după Rusalii, 2024

Publicat în 30/10/2024 de Teodosie Paraschiv

Pilda semănătorului (Luca 8, 5, 15)

Tema: despre roadele Duhului și despre credința mărturisitoare prin fapte

„Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă.”

Pilda are rolul de a se decodifica în timp. O pildă o ții minte toată viața, chiar dacă nu o înțelegi. Pe de altă parte, înțelesurile pildei pot fi pătrunse gradual, după nivelul de înțelegere al ascultătorului.

Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu
Pământul cel bun este inima omului
Semănătorul este Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu este sădit în inima oamenilor.

– sămânța căzută pe marginea drumului sunt cei de la care diavolul le fură cuvântul din inimă, ca să nu aducă roade. Sunt aceia care nu iau aminte la scopul vieții noastre.

Scopul este dobândirea vieții veșnice.

– sămânța căzută în loc pietros reprezintă pe cei cu credință slabă, care cred până la o vreme. Însă când sunt puși la încercare se leapădă de credință.

– sămânța căzută între spini sunt aceia care din pricina grijilor uită de Dumnezeu. Sunt cei care se lasă amăgiți de slava acestei lumi, de bogăție sau plăcerile trupești.

– sămânța căzută pe pământ bun sunt aceia care dovedesc credința lor prin fapte bune și prin răbdare. Roada faptelor bune este datorată de iubirea de Dumnezeu și de aproapele.

„Cine Mă uibește, păzește poruncile Mele.”

Care sunt aceste porunci?

– să iertăm tuturor toate, ca și noi să primim iertare de la Dunezeu;
– nu judecați ca să nu fiți judecați;
– să iubim pe vrăjmașii noștri, adică să ne păstrăm pacea sufletului;
– să binecuvântăm pe toți, inclusiv pe cei ce ne blestemă și ne vorbesc de rău;
– să facem bine celor ce ne fac rău;
– să ne rugăm pentru cei ce ne prigonesc.

Ce voiești să-ți facă ție oamenii, fă și tu asemenea.

„Credința fără fapte este moartă.” (Iacob 2, 20).

Sânta Scriptură, Noul Testament, este cuvântul lui Dumnezeu. Cu cât îl citim mai des cu atât devine mai lucrător.

Avem credință puțină? Atunci să cerem de la Dumnezeu să ne întărească credința.

Trăim vremuri dificile și de schimbare. Avem datoria să ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne dea pace, să ne apere de războiul cel dintre noi și de venirea altor neamuri asupra noastră.

Sunt vremuri de cernere și de alegere. Pe cine alegem? Alegem pe Dumnezeu sau ne încredem în oameni sau alți mântuitori?

Trăim într-un război nevăzut, prin care demonii vor să prindă în cursele lor suflete noastre.

Să ne însemnăm cu semnul sfintei Cruci mereu.

Astăzi Domnul ne-a vorbit nouă prin cuvintele Sf. Evanghelii care s-a citit.

În categoria Predici | Etichete , , , , | Un comentariu

Ecumenismul încotro? (XII)

Publicat în 30/10/2024 de Teodosie Paraschiv

6. De când sunt implicaţi ortodocşii în acţiuni ecumenice?

PRIMELE menţiuni ale implicării ortodocşilor în acţiuni ecumenice sunt din a doua jumătate a sec. al XIX-lea, mai precis din anul 1864, odată cu formarea „Asociaţiei Bisericilor anglicană şi ortodoxă – răsăriteană”, care a devenit în 1906 „Uniunea Bisericilor de Răsărit” în care au activat teologi englezi, americani, ruşi, greci ş. a. [2]

La începutul sec. al XX-lea, Patriarhia ecumenică se implica în acţiuni ecumenice prin emiterea a trei enciclici adresate Bisericilor creştine în care se afirmă că „diferenţele dogmatice nu pot constitui o piedică de netrecut în calea apropierii şi colaborării Bisericilor unele cu altele, până se va putea ajunge la unirea lor deplină”. [3] Se uită, însă, că această concepţie este în contradicţie cu învăţătura de veacuri a Bisericii Ortodoxe, care învaţă că nu poate să existe unire şi unitate decât în mărturisirea aceleiaşi credinţe.

A urmat apoi un şir de conferinţe aşa-zis „pan-ortodoxe” care au urmărit pregătirea unui sinod ecumenic, de la care se aşteptau reforme în doctrină şi viaţa Bisericii, conforme cu directivele generale masonice.

Să le amintim: [4]
– 1923, Constantinopol – Conferinţă pan-ortodoxă,
– 1936, Atena – Conferinţa profesorilor de teologie,
– 1948, Moscova – Conferinţă pan-ortodoxă,
– 1961, Rhodos – Conferinţă pan-ortodoxă,
– 1963, Rhodos – Conferinţă pan-ortodoxă,
– 1964, Rhodos – Conferinţă pan-ortodoxă,
– 1968, Rhodos – Conferinţă pan-ortodoxă,
– 1976, Atena – Congres al facultăţilor de teologie ortodoxă.

Vom aminti mai târziu despre temele discutate la aceste întruniri.

De asemenea, menţionăm prezenţa ortodocşilor în „Asociaţia mondială pentru promovarea păcii internaţionale între naţiuni prin Biserici”, [5] înfiinţată în 1914 şi care a activat până în 1938. Între 1920-1938, a ţinut nouă conferinţe. Din 1920 a avut ca vicepreşedinte pe mitropolitul primat Miron Cristea. Mişcarea ecumenică, care din 1948 s-a organizat în Consiliul Mondial al Bisericilor, numit şi Consiliul Ecumenic al Bisericilor, [6] îşi are originea în trei mişcări paralele:

– Consiliul misionar internaţional, care şi-a ţinut prima conferinţă în 1910 la Edinburg în Scoţia;
– gruparea „Viaţă şi acţiune”, a ţinut prima ei conferinţă interconfesionistă în 1925 la Stockholm în Suedia. La ea au participat 680 de delegaţi din 37 de ţări;
– gruparea „Credinţă şi organizare” a ţinut prima ei conferinţă în 1927 la Lausanne, în Elveţia. Au participat 400 de delegaţi, reprezentând 100 de Biserici, culte şi comunităţi creştine.

Primele şase Adunări generale ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor s-au ţinut după cum urmează:

1. 1948, Amsterdam. Participarea ortodoxă a fost slabă din motive social-politice.
În 1952, patriarhul ecumenic Atenagora I recomandă Bisericilor ortodoxe colaborarea cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor, argumentând că „acţiunea apropierii şi a colaborării tuturor confesiunilor şi organizaţiilor creştine este o necesitate şi o datorie sfântă, decurgând din însuşi specificul şi misiunea lor”. [7] Se uita a se menţiona că patriarhul Atenagora I era francmason. [8]

Serafim Rose a argumentat faptul că patriarhul Atenagora promova erezia milenaristă, al cărei principal apărător a fost N. Berdiaev, iar cu mult înainte, Giacchino da Fiore.

Deşi cei mai buni creştini ortodocşi erau împotriva acţiunilor patriarhului – printre care părintele văzător cu duhul Filotei Zervakos din Grecia şi aproape toţi călugării din Sf. Munte – el avea de partea lui un aliat puternic: „spiritul vremurilor” în continuă schimbare. [9]
2. 1954, Evenston, SUA.
3. 1961, New Delhi, India. Acum au fost primite ca membre mai multe Biserici Ortodoxe, printre care şi Biserica Ortodoxă Română.
4. 1968, Uppsala, Suedia.
5. 1975, Nairobi, Kenya.
6. 1983, Vancouver, Canada.
7. 1991, Camberra, Australia.

O altă organizaţie ecumenică de inspiraţie masonică este Conferinţa Bisericilor Europene, [10] fondată în 1959. Actualmente este „formată din 126 Biserici (ortodoxe, protestante, anglicane şi vechi catolice) şi 43 de asociaţii creştine partenere” (Candela Moldovei 7-8/2003).

Afirmaţia este total neortodoxă, ca să nu spunem eretică. De ce? Pentru că Biserica Ortodoxă ca instituţie divino-umană nu poate fi inclusă într-o organizaţie umană. Ortodocşii care participă la adunările Conferinţei Bisericilor Europene sau la alte adunări ecumenice, o fac pe cont propriu, pentru simplul motiv că ei nu sunt Biserica. [11]

Organizaţia colaborează cu alte instituţii ecumenice dintre care amintim:
– Adunarea Conferinţelor Episcopilor Romano-Catolici din Europa şi
– Comisia Ecumenică Europeană pentru Biserică şi Societate, care în 1999 a fuzionat cu Conferinţa Bisericilor Europene.

Între organizaţiile ecumenice, mai putem enumera pe cele care se ocupă de tineretul creştin, şi anume:
– Consiliul Ecumenic al Tineretului;
– Federaţia Internaţională a Studenţilor Creştini (WSCF) subordonate Consiliului Ecumenic al Bisericilor. La acestea se mai adaugă diverse organizaţii ecumenice la nivel naţional.

Studiul documentar a peste 120 de articole şi informări apărute în presa religioasă privitoare la activităţile organizaţiilor ecumenice relevă un fapt incontestabil: temele abordate sunt de natură social-politică şi doar tangenţial se fac referinţe teologice. Într-un fel se caută promovarea unei teologii social-politice, o teologie care să argumenteze idealurile francmasonice.

Temele se axează în jurul următoarelor cuvinte cheie: reconciliere, unitate, dreptate, rasism, înnoire, xenofobie, non-violenţă, dialog-ecologic, conciliere etnică şi religioasă, antisemitism, pace, drepturile omului, toleranţă. [12]

Se constată, de asemenea, tendinţa de a subordona învăţământul teologic ortodox intereselor Consiliului Ecumenic al Bisericilor, sugerându-se implicarea învăţământului teologic în susţinerea ecumenismului [13] şi a unităţii cu orice preţ.

Într-un articol din Candela Moldovei nr. 1/2001 citim:

„Biserica Ortodoxă Română a afirmat, fără echivoc, disponibilitatea pentru integrare (în Uniunea Europeană).”

Noi ne întrebăm, în numele cui s-a făcut această afirmaţie şi cu ce scop?

[Biserica Ortodoxă Română nu a susținut niciodată integrarea țării în Uinionea Europeană satanistă. Astăzi (2024) vedem prea bine unde s-a ajuns cu satanismul și promovarea lui la toate nivelurile.]

Pentru care raţiuni Biserica Ortodoxă trebuie să susţină noua ordine mondială anticreştină? Sau poate că nu s-a înţeles că Uniunea Europeană va fi anticreştină?! Presa a informat opinia publică în nenumărate rânduri că oficialii Uniunii Europene nu doresc o Europă creştină. [14] Mai mult, Parlamentul European s-a ridicat şi împotriva Sfântului Munte. [15]

[Dacă în urmă cu 20 de ani aceste afirmații puteau fi considerate a fi exagerate, acum vedem cât de profetice au fost. Uniunea Europeană este o construcție satanică, condusă și controlată de sataniști.]

În 1997, Biserica Ortodoxă a Georgiei se retrage din Consiliul Ecumenic al Bisericilor şi din Conferinţa Bisericilor Europene. În 1998 se va retrage şi Biserica Ortodoxă Bulgară.

Noi ne rugăm să vedem cât mai curând retragerea tuturor Bisericilor Ortodoxe din Consiliul Ecumenic al Bisericilor şi din toate dialogurile ecumenice.

Bibliografie

[1] Ieromonah Agapit Popovici, „Ecumenismul încotro? O nouă viziune asupra ecumenismului sincretist”, 2003.

[2] Istoria Bisericească Universală, vol. II, EIBMBOR, Bucureşti, 1993, p. 544.

[3] Istoria Bisericească Universală, vol. II, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1993, p. 545.

[4] Ibidem, p. 534-543.

[5] Ibidem, p. 545.

[6] Preot Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă A-Z, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 254-260; Istoria Bisericească Universală, ed. cit., p. 545-555.

[7] Istoria Bisericească Universală, vol. II, ed. cit., p. 548.

[8] Radu Comănescu şi Emilian M. Dobrescu, Istoria franc-masoneriei (926-1960), ed. cit, p. 152.

[9] Damascene Christensen, op. cit., p. 397-398.

[10] Conferinţa Bisericilor Europene este fondată în 1959, anul în care Consiliul pentru Relaţii externe – SUA cere o nouă ordine mondială. Se pleda pentru „o nouă ordine mondială care trebuie să răspundă aspiraţiilor de pace, de schimbare socială şi economică … o ordine internaţională …”
Amănunte despre organizarea şi activităţile Conferinţei Bisericilor Europene pot fi găsite în rev. „Candela Moldovei”, nr. 1/1998; 11-12/2000; 7-8/2003. În completare se poate consulta Dr. Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, Ed. EIBMBOR, Bucureşti, 1972, p. 200-210, extras din rev. „Studii teologice”, 1972, 5-8.

[11] Ideea trebuie reţinută întrucât vom reveni asupra ei. Ea va lămuri atitudinea pe care trebuie să o avem unii faţă de alţii.

[12] Mai multe amănunte ne sunt oferite de Dr. Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, ed. cit., p. 120-268.

[13] Pentru mai multe amănunte vezi articolul „Educaţia teologică ortodoxă şi temele ecumenice”, revista „Candela Moldovei” nr. 3/2000.

[14] Ziarul „Ziua” din 06 octombrie 2003: Jacque Chirac se opune unei Europe creştine.

[15] Ziarul „Ziua” din 04 octombrie 2003, p. 14. Această atitudine anticreştină şi antiortodoxă este semnalată încă din anul 1993. Vezi interviul cu părintele Petroniu Tănase, stareţul schitului „Prodromul”, apărut în „Vestitorul ortodoxiei” nr. 105 din 15 nov. 1993.

În categoria ecumenism, New Age, noua ordine mondiala | Etichete , , , , , , , , | Comentariile sunt închise pentru Ecumenismul încotro? (XII)

Ecumenismul încotro? (XI)

Publicat în 29/10/2024 de Teodosie Paraschiv

[Continuarea capitolului 5. Istoria mişcării ecumenice]

5. 2. Când, cum şi în ce context istoric a apărut?

Se cuvine o precizare. Nu trebuie să confundăm încercările de unire precedente cu acţiunile mişcării ecumenice. Primele căutau unitatea în jurul adevărului de credinţă pe când cea din urmă caută unitatea în afara adevărului de credinţă.

Primele acţiuni cu caracter ecumenic au început în a doua jumătate a sec. al XIX-lea. Aceste acţiuni au fost iniţiate de organizaţii anglicane şi protestante care au militat pentru apropierea şi colaborarea dintre Biserici, mai ales pe tărâm social, ca şi francmasoneria, care le-a inspirat. [2] Au apărut într-o vreme când în lume începea să se vorbească deschis despre unitate; unitate politică, unitate economică, unitate religioasă, unitate de gândire, unitate a forţelor fizice fundamentale. La ordinea zilei era cuvântul unitate.

Printre organizaţiile şi sectele care militau pentru unitate amintim Societatea Teosofică, francmasoneria, secta Baha’i, martorii lui Iehova, organizaţii şi asociaţii ecumenice creştine şi necreştine.

De acum cuvântul de ordine va fi unitatea; unirea pe toate planurile şi sub toate aspectele. Oare, ideea de unitate şi uniune să fi apărut chiar aşa dintr-odată? Nu! A fost un proces de lungă durată, dar ocult, care aştepta plinirea vremii, momentul potrivit pentru mobilizarea întregii omeniri la realizarea acestui deziderat.

Am văzut deja că încă din sec. al XVI-lea se punea în circulaţie ideea pentru începerea unei reforme universale a lumii, o renovatio a religiei şi culturii.

Acest proces a început concomitent în educaţie, cultură şi ştiinţe. Alchimiştii de atunci sunt „părinţii” cercetătorilor de astăzi. Serge Hutin – mason – recunoaşte deschis că ştiinţele de astăzi sunt urmaşele alchimiei.

„Ştiinţa noastră contemporană trebuie, de fapt, să se considere datoare faţă de aceşti discipoli ai lui Hermes, care de altfel, de multă vreme n-au încetat să-şi atragă profunda discreditare de care teoriile şi practicile lor erau învăluite: oare nu alchimiştii au pretins primii posibilitatea transmutării elementelor, teorie care constituie în zilele noastre postulatul însuşi al cercetărilor asupra radioactivităţii şi energiei atomice?” [3]

Influenţa alchimiei a fost prodigioasă … a influenţat arta, literatura şi tehnica. Ea a influenţat şi francmasoneria, ai cărei adepţi erau şi alchimişti. Alchimia, deşi nu s-a dezvoltat ca o religie, are propria sa cosmologie şi eshatologie. În ce priveşte rolul jucat de gnosticism, Serge Hutin afirmă că

„alchimia a preluat de altfel stilul complicat al gnosticilor care prin imagini grandioase şi confuze în acelaşi timp, încerca să-şi iniţieze fidelii în secretele cosmosului, ale esenţei şi scopurilor universului.” [4]

Pe plan religios, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, apar o serie de grupări şi secte sincretiste, care promovau credinţa într-o supra-religie universal valabilă şi care încercau asimilarea creştinismului. Între acestea amintim secta Baha’i care propovăduia că: [5]

– umanitatea se află, în mod iminent, în pragul unei ere de totale schimbări în mediile de viaţă;
– specia umană, în toată diversitatea ei, poate învăţa să trăiască şi să lucreze ca un singur popor, într-o patrie comună, mondială; [6]
– ştiinţa şi religia să coexiste în mod armonios;
– previzionează formarea unei federaţii în care să domnească armonia şi colaborarea;
– pacea universală;
– soluţionarea spirituală a problemelor economice şi sociale;
– limbă mondială şi scriere unică; [7]
– instituirea unui tribunal internaţional.

Baha’i-ul nu a rămas undeva izolat, iar intenţiile sale nu au rămas utopice. [8] Secta a folosit pentru propagarea concepţiilor sale un mediu existent, dinainte pregătit.
Baha’u’llah s-a adresat în repetate rânduri puternicilor vremii, conducătorilor de religii şi multor savanţi şi scriitori îndemnându-i să faciliteze răspândirea religiei baha’i. [9] Religia baha’i este cosmopolitism fideist de factură gnostică. [10]

Aceleaşi idei sunt propovăduite de o altă sectă apărută tot în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, Martorii lui Iehova, care îşi fundamentează învăţăturile mai ales pe texte din Vechiul Testament. Iehoviştii nu sunt atât o sectă creştină cât mai ales una sincretistă; o organizaţie politică mai mult decât o sectă religioasă. Formează o uriaşă societate transnaţională, care îi exploatează crunt pe numeroşii săi adepţi, care lucrează voluntar. Charles Taze Russell, fondatorul acestei secte a fost și el mason. [11]

Martorii lui Iehova susţin acelaşi universalism ca şi Baha’i-ul:

– omenirea se află în pragul unei noi ere: Regatul;
– toate religiile vor dispărea când va rămâne numai cea a „martorilor”;
– toate guvernele vor fi anihilate şi se va institui un guvern mondial, condus de Mesia al lor;
– pacea universală;
– numărul 666 este semnul noului Mesia.

În aceeaşi perioadă Helena Petrovna Blavatsky (1831-1892) pune bazele Societăţii Teosofice. De mai bine de un secol teosofia a fost sursa de introducere în occident a religiilor orientale. Teosofia este o doctrină sincretistă care uneşte curente religioase cu precădere din orient (cabala, budism, hinduism, taoism) [12]. După un timp de regres, teosofia a alimentat majoritatea gnozelor contemporane şi religiile pentru Noua Eră.

[Teosofii sunt sataniști și adoratori ai lui Lucifer, pe care îl consideră dumnezeul luminii, eliberatorul omenirii și stăpânul planetei Pământ.]

În programul Societăţii Teosofice se află următoarele ţeluri:

1) constituirea unui nucleu de înfrăţire generală a omenirii îndiferent de rasă, religie, sex, castă, culoare;
2) stimularea studierii comparate a religiilor, a filosofiilor, a ştiinţelor naturii;
3) cercetarea unor legi ale naturii încă neexplicate precum şi promovarea forţelor ascunse, lăuntrice omului. Aceste puncte programatice pot fi întâlnite în întregime în mişcarea New Age. [13] Teosofia are legături cu spiritismul modern, apărut tot în această perioadă.

[Promovarea forţelor ascunse, lăuntrice omului, se referă la promovarea magiei și vrăjitoriei sub o nouă haină „științifică”.]

Strâns legată de teosofie se află antroposofia [14] lui Rudolf Steiner (1861-1925) fondată în 1913, după ce a părăsit Societatea Teosofică.

Aceleaşi obiective diabolice le regăsim şi în ideologia iluminatului şi satanistului K. Marx. [15] În cartea lui Des Griffin, Al patrulea Reich al bogaţilor este schiţat planul Revoluţiei mondiale a lui Weishaupt, [16] care cuprindea: [17]

– abolirea tuturor guvernelor instituite;
– abolirea proprietăţii private;
– abolirea moştenirilor;
– abolirea religiilor;
– abolirea familiei;
– abolirea patriotismului;
– crearea unui guvern mondial.

[Puțini sunt cei care au auzit de a. Weishaupt și illuminati, însă toți au auzit de ONU și Agenda 2030 a ONU. Dacă citim cu atenție obiectivele urmărite de illuminații lui Weishaupt vom observa că sunt identice cu obiectivele Agendei 2030 a ONU.]

[Astăzi ONU și Forumul Economic Mondial pun în aplicare planul de veacuri al illuminaților sataniști.]

Pe plan social – politic, francmasoneria pune bazele Ligii Naţiunilor [18] în anul 1920, care devine apoi Organizaţia Naţiunilor Unite (cu prerogative de guvern mondial). O altă dorinţă mai veche a francmasoneriei a fost crearea Statelor Unite ale Europei. [19]

[În alte articole am prezentat mai în detaliu legătura care există între ONU și Societatea teosofică, adică între politica ONU și satanism.]

În ceea ce priveşte latura religioasă, s-a fondat Consiliul Mondial al Bisericilor şi alte organisme internaţionale, care au ca scop tot unirea.

Din cele relatate până acum, observăm că se urmăreşte:

– pe plan religios – unirea tuturor religiilor într-una singură;
– pe plan politic – crearea unui guvern mondial;
– pe plan economic – crearea unei economii unice mondiale şi emiterea unei monede unice, cel mai probabil una virtuală;
– pe plan social – desfiinţarea graniţelor – amestecarea neamurilor;
– pe plan ştiinţific – marea unificare a forţelor. [20]

Bibliografie

[1] Ieromonah Agapit Popovici, „Ecumenismul încotro? O nouă viziune asupra ecumenismului sincretist”, 2003.

[2] Istoria bisericească universală, vol. II, EIBMBOR, Bucureşti, 1993, p. 544.

[3] Serge Hutin, Alchimia, Editura de Vest, Timişoara, 1992, p. 116-117.

[4] Ibidem, p. 39.

[5] Pr. N. Achimescu, Noile mişcări religioase, Ed. Limes Cluj-Napoca, 2002, p. 194. Vezi şi lucrarea lui Danion Vasile, Dărâmarea idolilor. Despre rătăcirile contemporane, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2002, p. 101-106.

[6] Jean Vernette, Les sectes, Presses Universitaires de France, 1990, p. 71.

[7] Pr. N. Achimescu, op. cit., p. 188.

[8] „Bahaismul consideră că misiunea sa este aceea de a structura o nouă ordine a lumii. În consecinţă, interesul acestei mişcări nu este orientat atât de mult spre interiorul individului, cât mai ales spre exterior; este vorba de relaţii politice, sociale, culturale, este vorba de contactul cu toate acele mişcări progresiste, care îşi propun detaşarea de orice reflexe conservatoare, de orice tradiţii dogmatice şi canonice.” (Preot N. Achimescu, Noile mişcări religioase, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2002, p. 193.)

[9] Pr. N. Achimescu, op. cit., p. 193.

[10] Bruno Würtz, Doctrinele principalelor secte ale creştinismului contemporan, Timişoara, 1988, p. 184 (curs litografiat).

[11] Pentru mai multe amănunte vezi şi Radu Antim, Societatea „Martorii lui Iehova” în contextul fenomenului sectar, Editura Arhidiecezană, Cluj-Napoca, 1996; Bruno Würtz, Doctrinele principalelor secte …, ed. cit., p. 144-176.

[12] Pentru mai multe amănunte, vezi şi Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2002, p. 59-68.

[13] Bruno Würtz, New Age, Editura de Vest, Timişoara, 1992, p. 65.

[14] Nicolae Achimescu, op. cit., p. 68-88.

[15] Ralph Epperson, Noua ordine mondială, Ed. Alma, 1997, p. 117-125; Radu Comănescu şi Emilian M. Dobrescu, Francmasoneria. O nouă viziune asupra lumii civilizate, Ed. Valahia, 1991, p. 33, şi 38; Salem Kirban, Satan’s Angels Exposed, Morris Cerullo World Evangelism Edition, 1980, p. 157.

[16] Ralph Epperson, op. cit., p. 110; Salem Kirban, op. cit., p. 149.

[17] În 1776, evreul Adam Weishaupt a întemeiat în Bavaria ordinul Iluminaţilor, care-şi propunea între altele scopuri, distrugerea catolicismului, adică a creştinismului (N. Paulescu, Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul şi Franc-Masoneria, Bucureşti, 1913, p. 216; Bruno Würtz, op. cit., p. 35; Christian Jacq, op. cit., p. 184. Vezi şi la Milton William Cooper, Partea nevăzută a lumii societăţi secrete, Ed. Elit, [fără an], p. 72-74).

[18] Radu Comănescu şi Emilian M. Dobrescu, Francmasoneria. O nouă viziune asupra lumii civilizate, ed. cit., p. 43.

[19] Ibidem, p. 24-25. Vezi şi referinţele date de Horia Nestorescu Bălceşti cu privire la Comitetul Central Democratic European [fondat de către Giuseppe Mazzini în 1850] şi Comitetul Europei Răsăritene, ambele fiind centre de orientare masonică, vizau ca obiectiv: Statele Unite ale Europei (Ordinul masonic român, p. 63).

[20] Amănunte privind teoria marii unificări pot fi găsite la Cecil Folescu, Ce este universul?, Ed. Albatros, Bucureşti, 1988; John D. Barrow, Originea universului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994; Martin Rees, Doar şase numere. Forţele fundamentale care modelează universul, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000; Lee Smolin, Spaţiu, timp, univers, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002; John Barrow, Frank J. Tipler, Principiul antropic cosmologic, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2001.

În categoria ecumenism, New Age, noua ordine mondiala | Etichete , , , , , , , , , , | Comentariile sunt închise pentru Ecumenismul încotro? (XI)

Ecumenismul încotro? (X)

Publicat în 28/10/2024 de Teodosie Paraschiv

5. Istoria mişcării ecumenice

AM văzut că Biserica a avut o viaţă deosebit de zbuciumată şi frământată, mai ales în Biserica romană după anul 1054. Firesc ar fi fost ca creştinii să se intereseze de refacerea unităţii Bisericii pe criteriul mărturisirii dreptei credinţe.

Deşi încercări de refacere a unităţii au existat, din păcate, interesele care primau erau altele decât unitatea în dreapta credinţă mărturisită de cele şapte sinoade ecumenice.
Aceste încercări de unire au pornit totuşi de la o bază dogmatică pe care fiecare parte şi-o revendica ca fiind autentică.

Vom vedea în continuare că ecumenismul propune o unire fundamentată pe alte criterii. Ceea ce n-a reuşit să facă gnosticismul în veacurile primare încearcă acum mişcarea ecumenică. Atunci se dorea asimilarea creştinismului într-o religie sincretistă; [2] acum, după ce în decursul veacurilor au distrus unitatea de credinţă, gnosticii de astăzi doresc înlocuirea creştinismului cu vechea religie gnostică. De aceea, nici nu se pune bază pe învăţătura de credinţă creştină. Ecumenismul doreşte unitatea creştinilor, dar fără doctrina creştină. [3]

Aşadar se ridică câteva întrebări:

Ce este ecumenismul? Când şi cum a apărut? Cine l-a iniţiat? În ce context a apărut? De când sunt ortodocşii implicaţi în acţiuni ecumenice? Care sunt intenţiile declarate şi nedeclarate ale ecumenismului? Se justifică implicarea ortodocşilor în activităţi ecumenice? Care sunt efectele implicării ortodocşilor în mişcarea ecumenică? Care este reacţia ortodocşilor ecumenişti faţă de ceilalţi fraţi ortodocşi? Care trebuie să fie atitudinea creştinului ortodox faţă de ecumenism?

Iată doar câteva întrebări la care vom încerca să răspundem.

5. 1. Ce este ecumenismul? [4]

Ecumenismul este pan-erezia secolului XX, cea mai mare erezie a veacului, erezia ereziilor.

Iată ce spune un mare teolog ortodox, părintele Justin Popovici:

„Ecumenismul este numele de obşte pentru creştinismele mincinoase, pentru bisericile mincinoase ale Europei apusene. În el, se află cu inima lor toate umanismele europene, cu papismul în frunte; iar toate aceste creştinisme mincinoase, toate aceste biserici mincinoase nu sunt nimic altceva decât erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de atot-erezie (pan-erezie). De ce? Fiindcă de-a lungul istoriei, feluritele erezii tăgăduiau sau sluţeau anumite însuşiri ale Dumnezeu-Omului Domnului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeu-Omul în întregime şi pun în locul lui pe omul european. În această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este legiune.”

„Dialogul” contemporan „al dragostei”, care se înfăptuieşte în chipul unui sentimentalism găunos, este în realitate refuzul, pornit din puţinătatea de credinţă, sfinţirii Duhului şi credinţei adevărului (II Tes. 2, 13), adică refuzul singurei iubiri de adevăr (II Tes. 2, 10) mântuitoare. Esenţa dragostei este adevărul şi dragostea viază umblând doar în adevăr. Adevărul este inima fiecărei fapte bune Dumnezeu-omeneşti, deci şi a dragostei: şi fiecare dintre acestea arată şi binevesteşte pe Dumnezeu-Omul Domnul Hristos, Care singur este întruparea şi întruchiparea adevărului dumnezeiesc, adică a-tot-adevărului.

Să nu ne amăgim. Există un dialog al minciunii, atunci când cei care dialoghează se înşeală, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, unii pe alţii. Un astfel de dialog e propriu tatălui minciunii, diavolul, căci mincinos este şi părintele minciunii (Ioan 8, 44).

Propriu este şi pentru toţi împreună-lucrătorii lui cei de bună voie sau fără de voie, atunci când ei voiesc să făptuiască binele lor cu ajutorul răului, să ajungă la adevărul lor cu ajutorul minciunii.

Nu există „dialog al dragostei” fără dialogul adevărului. Altminteri, un astfel de dialog e nefiresc şi mincinos. De aceea şi porunca purtătorului de Hristos Apostol cere: Dragostea să fie nefăţarnică (Rom. 12, 9).

Dezbinarea şi despărţirea umanistă eretică între dragoste şi adevăr este ea însăşi o dovadă a lipsei credinţei Dumnezeu-omeneşti şi a pierderii cumpenei şi gândirii sănătoase duhovniceşti, Dumnezeu-omeneşti.

În orice caz, aceasta nu a fost niciodată şi nu este calea Sfinţilor Părinţi.

Ortodocşii, cu totul înrădăcinaţi şi întemeiaţi împreună cu toţi sfinţii în adevăr şi dragoste, au vestit şi vestesc, din vremurile Apostolilor până astăzi, această dragoste mântuitoare Dumnezeu-omenească faţă de lume şi faţă de toate zidirile lui Dumnezeu. Minimalismul moral şi pacifismul hominist găunos al ecumenismului contemporan nu fac decât un singur lucru: vădesc uscatele lor rădăcini umaniste, filosofia lor bolnavă şi etica lor neputincioasă, cea după predania oamenilor (Coloseni 2, 8).

Şi mai mult, vădesc criza credinţei lor hoministe în adevăr şi nesimţirea lor dochetistă faţă de istoria Bisericii, faţă de comunitatea ei apostolică şi sobornicească, Dumnezeu-omenească, în adevăr şi în dar. Iar cugetarea îndumnezeită şi gândirea sănătoasă apostolică şi patristică binevesteşte prin gura Sf. Maxim Mărturisitorul adevărul credinţei Dumnezeu-omeneşti: „Credinţa e temelia nădejdii şi a dragostei … Căci credinţa face neîndoielnic însuşi adevărul” (500 de capete, P. G., 1189A).

Nu există nici o îndoială că măsura părintească, moştenită de la Apostoli, a dragostei faţă de oameni şi a legăturilor cu ereticii are în întregime un caracter Dumnezeu-omenesc.

Lucrul acesta îl arată de Dumnezeu insuflatele cuvinte ale aceluiaşi sfânt:

„Eu nu doresc ca ereticii să pătimească, nici nu mă bucur de răul lor – ferească Dumnezeu! – ci mai degrabă mă bucur şi împreună mă veselesc de întoarcerea lor; căci ce e mai plăcut celor credincioşi, decât să vadă adunaţi împreună pe copiii cei rătăciţi ai lui Dumnezeu? Nu scriu nici îndemnându-vă să puneţi asprimea înaintea iubirii de oameni – nu aş putea să fiu atât de sălbatic – ci rugându-vă să faceţi şi să lucraţi cele bune pentru toţi oamenii cu luare aminte, şi cu cercare multă, şi făcându-vă tuturor toate după cum are nevoie fiecare de voi. Numai un lucru îl voiesc de la voi: Vă rog să fiţi aspri şi neînduraţi faţă de orice ar putea să ajute la dăinuirea credinţei lor nebuneşti, căci socotesc ură faţă de oameni şi despărţire de dumnezeiasca dragoste ajutorul dat rătăcirii ereticeşti spre mai mare pierzanie a celor ce se ţin de această rătăcire” (Epistola 12, P. G., 91, 465C). [5]

* * *

Năzuinţa unităţii Bisericii, mult dorită de toată creştinătatea, nu poate fi decât binevenită şi binecuvântată de Dumnezeu.

Dar pentru ca această unitate a creştinilor, într-una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, să corespundă unui scop sfânt şi să se înfăptuiască după voia lui Dumnezeu, ar trebui ca acele Biserici înstrăinate şi acele comunităţi creştine eterodoxe, care ar voi sincer să ajungă la această realizare, să adere la dreapta credinţă cu o întreagă participare şi cu o deplină recunoaştere a Adevărului. Biserica Ortodoxă are menirea sacră, cu vreme şi fără vreme, să facă să fie cunoscut Adevărul dreptei credinţe. Dar de dragul unirii Bisericilor nu trebuie ca Biserica Ortodoxă să ajungă la compromisuri ce i-ar aduce vătămare de credinţă.

În această viziune, Biserica-mamă înţelege să primească pe toţi fraţii creştini care s-au îndepărtat de Biserica Ortodoxă, ca şi pe toţi necreştinii care ar voi să se mântuiască şi să primească dreapta credinţă. [6]

Din păcate, mişcarea ecumenică este contrară acestei viziuni de revenire la dreapta credinţă mărturisită de cele şapte sinoade ecumenice. Ea doreşte o unitate adogmatică, o unitate într-un crez nou potrivit pentru o nouă ordine mondială, o religie sincretistă tolerantă, care să ajute la instituirea adorării lui Lucifer, ca religie a noii ere. [7]

Ecumenismul face parte din planul pentru o nouă ordine mondială. Ecumenismul este dictat de interesele politice pentru crearea unui guvern mondial.

[Între timp papa eretic și satanist pregătește o religie unită între creștini și musulmani, numită „Crislam”. Papa este un susținător al politicii sataniste de instauare a unei noi ordini mondiale și a unui guern mondial.]

Bibliografie

[1] Ieromonah Agapit Popovici, „Ecumenismul încotro? O nouă viziune asupra ecumenismului sincretist”, 2003.

[2] „Gnoza voia să facă sinteza religiilor care existau în epoca ei, zoroastrismul, iudaismul, păgânismul grec, politeismul grec, creştinismul” (Alexandrian, Istoria filosofiei oculte, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 79.)

[3] Teologul protestant D. Bonhoeffer susţine că „lumea a ajuns la maturitate într-un „creştinism fără religie”. „Creştinismul fără religie” îl înţelegem ca un „creştinism fără dogme”, redus la slujirea socială. (Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, ed. cit., p. 154 ş. u.) Din această perspectivă, poate fi numit „creştinism socialist”. În esenţa sa, ecumenismul urmăreşte transformarea Bisericilor în mijloace de promovare a ideologiei socialiste în vederea globalizării ei.

[4] Academia Republicii Populare Române, Dicţionarul enciclopedic român, vol. II D-J, Editura Politică, Bucureşti, 1964, dă următoarea definiţie cuvântului ecumenic (gr. oikumene „lume, univers”; IST., REL.), care are un caracter universal; investit cu o autoritate ce se extinde asupra întregii biserici creştine (ex. sinod ecumenic). – Mişcarea ecumenică, mişcare religioasă, apărută în protestantism la începutul sec. al XX-lea, care urmăreşte unificarea tuturor bisericilor creştine pe baza unei platforme religioase minime şi stabilirea unor contacte strânse între ele.

[5] Sf. Justin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, Petru Vodă, 2002, p. 118-120.

[6] Mihai Urzică, Biserica şi viermii cei neadormiţi sau cum lucrează în lume „taina fărădelegii”, Ed. Anastasia, 1998, p. 224.

[7] Pentru amănunte privind mişcarea pentru o nouă eră se pot consulta: Ieromonah Serafim Rose, Ortodoxia şi religia viitorului, Ed. Cartea Moldovei, Chişinău, 1995; Damascene Christensen, Father Seraphim Rose His Life and Works, St. Herman Brotherhood, 2003; Bruno Würtz, New Age, ed. cit.; Bruno Würtz, Confruntări contemporane pe tema viitorului, Ed. Facla, Timişoara, 1990.

În categoria ecumenism, New Age, noua ordine mondiala | Etichete , , , , , , | Comentariile sunt închise pentru Ecumenismul încotro? (X)