Civilizații străvechi pierdute. Un punct de vedere ortodox (XVI)

Tehnologia anticilor

„Cine controlează prezentul, controlează trecutul. Iar cine controlează trecutul, controlează viitorul.” (George Orwell, „O mie nouă sute opt zeci și patru”)

Tehnologia deținută de civilizațiile străvechi pierdute este diversă și foarte interesant. În acest articol mă voi rezuma doar la a prezenta pe scurt câteva referințe la tehnologia de zbor cunoscută în vechime.

Ceea ce m-a surprins cel mai mult legat de tehnologia cunoscută de civilizațiile străvechi au fost aparatele de zbor pe cale le foloseau.

Prima informație despre aparate de zbor antice am aflat-o în urmă cu 37 de ani. Era o informație din jurnalele de călătorie ale lui Fernando Cortez (1485-1547), în care se menționează că spaniolii au găsit în Mexic la populația aztecă aparate de zbor, în formă de disc, confecționate dintr-un aliaj de aur și care levitau pe baza vibrațiilor sonore.

Pilotul bătea cu niște ciocane în discul respectiv iar acesta începea să leviteze. Era controlat prin schimbarea centrului de greutate al pilotului. Spaniolii au considerat că aparatele de zbor sunt controlate de demoni și le-au distrus, apoi le-au topit și au extras aurul. Se menționează că acele mașini de zbor erau confecționate dintr-un aliaj ce conținea aur și un metal „alb strălucitor”. Mulți ani am căutat să identific al doilea metal, dar nu am reușit.

Principiul de zbor al acestor mici aeronava discoidale se pare că folosea vibrațiile de o anumită frecvență, pentru crearea forței portante. Puteau fi într-o gamă diversă, de la infrasunete până la ultrasunete.

De „care” zborătoare se menționează și în Sf. Scriptură, în viziunea lui Ezechiel și în povestirea despre luarea la cer a Proorocului Ilie într-un car de foc.

La toate civilizațiile străvechi găsim mențiuni despre zeii care călătoreau prin cer cu mașini zborătoare. Dar cele mai uimitoare informații le găsim în scrierile hinduse. Unul din textele care amintește de aparelele de zbor antice denumite vimana este „Ramayana”.

„Yantra Sarvasva”, care se spune că a fost scrisă de înțeleptul Maharshi Bhardwaj, are 40 de secțiuni, din care „Vaimanika Prakarana”, secțiunea despre aeronautică, are opt capitole, o sută de teme și 500 de sutre. În această secțiune este descrisă vimana, sau aparatul de zbor, ca fiind de trei categorii: 1. cele care călătoresc dintr-un loc în altul; 2. cele care călătoresc dintr-o țară în alta și 3. cele care călătoresc între planete.

„Samara Sutradhara” este un tratat științific care explică fiecare aspect posibil al deplasării prin aer într-o vimana. Există 230 de strofe în care se vorbește despre construcția, decolarea, navigarea pe distanțe de mii de kilometri, aterizarea normală sau forțată și alte multe amănunte ce privesc zborul.

„Mahabharata” descrie vimana ca pe o „trăsură aeriană dotată cu aripi”. „Ramayana” descrie o vimana ca pe un aparat de zbor cu două etaje, circular, cu hublouri și cu o cupolă. Acestea zburau cu viteza vântului și scoteau un „sunet melodios”.

Istoricii și arheologii conservatori resping pur și simplu astfel de scrieri, considerându-le elucubrații ale unor scriitor cu multă imaginație.

În 1875, „Vaimanika Sastra”, un text din sec. IV î.Hr. scris de Maharshi Bhardwaj, a fost redescoperit într-un templu din India. Cartea, preluată din texte mai vechi, trata modul în care funcționau aceste vimana antice și includea informații despre pilotare, măsuri de precauție pentru zboruri lungi, protecția aeronavelor împotriva furtunilor și a fulgerelor. Aceste vimana puteau decola pe vertical și sta la punct fix, sau plana. În capitolul cinci al cărții, autorul descrie, preluat din texte antice mult mai vechi, modul în care se construiește un motor turbionar cu mercur.

Aceste cărți antice conțin multe alte informații tehnice și de tehnică militare, sau despre armele cu care erau dotate.

Poate că în sec. XIX, istoricii și arheologii aveau de ce să le considere povești, de vreme ce asemenea tehnologii nu erau reinventate încă. Dar acum, la început de sec. XXI putem privi și analiza aceste informații cu alți ochi. Aparatele de zbor nu mai sunt de domeniul SF, ci au devenit demult o realitate.

Consemnările istorice ale Indiei susțin că civilizația sa există practic de zeci de mii de ani. Cu toate acestea până în 1920, toți „specialiștii” erau de acord că originile civilizației indiene trebuie plasate la câteva sute de ani de la expediția lui Alexandru Macedon pe subcontinent în 327 î.Hr. Asta se întâmpla însă înainte ca orașele Harappa și Mohenjo-Daro să fie descoperite în actualul Pakistan. Apoi au fost descoperite și alte orașe. Descoperirea acestora au forțat arheologii să accepte că civilizația indiană există de mii de ani, așa cum insistau indienii înșiși. Spre surprinderea cercetătorilor de astăzi, orașele demonstrează o treaptă de dezvoltare avansată.

Informații despre „care” de zbor găsim și în legendele și istoriile chinezești care vorbesc de popoare legendare ce foloseau asemenea „care zburătoare”.

Dacă nu ar exista descrieri cu lux de amănunte am putea crede că aceste istorisiri sunt simple povești imaginare, însă astăzi ne putem da seama că descrierile sunt exacte.

Atât cu privire la principiile de zbor, cât și la detaliile tehnice de construție. La acestea mai puteam adăuga descriile despre arme teribile și efectele produse de acestea, foarte asemănătoare cu armele laser de astăzi sau armele nucleare.

Concluzia pe care o tragem este că asemenea aparate de zbor au existat și în trecutul îndepărtat al istoriei planetei noastre.
Istoricii care consideră pe zeii pogorâți din cer drept mituri, evident că sunt nevoiți să considere și referirile la aparatele lor de zbor ca fiind tot mituri. Însă pentru noi zeii religiilor politeiste nu sunt mitiri, ci o realitate. Zeii pogorâți din cer sunt demoni, astăzi numiți extratereștri.

De fapt, vom vede în articolele următoare că extratereștri sunt identificați cu zeii din vechime.

În încheiere, hai să facem o recapitulare.

Din studiile de istoria religiilor aflăm de legendele, miturile și tradițiile popoarelor care vorbesc de zeii pogorâți din cer. La toate popoarele găsim asemena informații despre acești zeii. Cartea lui Ehoh vine cu amănunte interesante și ne arată cine sunt acești „zei pogorâți din cer”. Ei sunt numiți „veghetori cerești”, „copiii cerului”, cei care aveau misiunea de a veghea pământul. Dar 200 dintre ei și-au părăsit misiunea încredințată lor și s-au coborât pe pământ ca să-și ia fiecare femeie dintre fiicele oamenilor (Fac. 6, 2). Aceștia au descoperit femeilor din taine cerului și i-au învățat pe oameni, științele oculte, vrăjitoria, ghicitoria, astrologia, astronomia, metalurgia, confecționarea armelor și a podoabelor, machiajul, folosirea otrăvurilor și multe alte răutăți.
În prezent sunt descoperite vestigii aparținând la vreo 20 de civilizații străvechi, astăzi pierdute. Ele se află atât pe pământ cât și sub ape. De asemenea, s-au descoperit artefacte ale acestor civilizații care ne fac să credem că acestea dețineau tehnologii avansate de prelucrare a pietrei, de transpost a blocurilor masive de sute și chiar mii de tone, tehnologii de prelucrare a metalelor și cunoștințe avansate de geodezie, astronomie și medicină.
La toate acestea putem adăuga scrierile sanstrite care au ajuns până la noi și care relatează despre existența în urmă cu zeci de mii de ani a unor civilizații străvechi, ce dețineau aparete de zbor de diferite tipuri, precum și arme teribile asemănătoare prin efectele produse cu armele laser și nucleare din zilele noastre.

Cine înțelege trecutul, înțelege și viitorul.

Bibliografie

Cartea lui Enoh, ediția a cincea, editura Herald, București, 2016.
CHILDRESS, David Hatchers, Tehnologia zeilor. Fascinanta cunoaștere a anticilor, Editura Vidia, București, 2012.
DIKSHITAR, Ramachandra, War in Ancient India, Macmillan&Co, Madras, Bombay, Calcutta, London, 1944.